Stilul academic s-a bazat mult pe idealismul clasic al lui Jacques-Louis David. Acesta a ajuns faimos în timpul Revoluției Franceze (1789 - 1795) pictând lucrări cu un conținut propagandistic, obținându-și astfel denumirea de "pictor al poporului".   Fiu al unui negustor parizian, David a avut șansa să studieze la Academia Regală Franceză. După patru eșecuri majore și o încercare de sinucidere a câștigat Premiul Romei și, în 1774, a plecat în Italia - țară considerată la momentul respectiv drept "Izvorul Artei". 
    David a stat în Italia timp de 10 ani, perioadă în care a reacționat violent împotriva picturii cu tente triviale, preferată de artistocrația franceză.  Idolatrizând statuile antice romane, a introdus puternicul stil neoclasic și, la întoarcerea în Franța,  a reorganizat Academia , acceptând doar  arta clasică, sobră și "înălțătoare".  Când Napoleon a ajuns împărat, în 1804, acesta l-a numit pe David artist oficial al curții și i-a cerut să imortalizeze ceremonia de încoronare. Dar, foarte curând, imediat ce monarhia Bourbon a revenit la putere, David a fost exilat la Bruxelles, unde și-a petrecut ultimii ani din viață. 
     Stilul lui David a fost continuat de ucenicul acestuia, Dominique Ingres, al cărui tată fusese pictor la Montauban. 
    

     Ucenicia cu David, precum și 18 ani petrecuți în Italia  i-au format lui Ingres  o măiestrie precisă , calculată. Pentru a păstra tradiția mentorului său, Ingres își alegea subiectele din mitologie sau istoria antică. După întoarcerea la Paris, idealul său de prefecțiune a pus stăpânire pe arta academică. 
    În spatele acestui idealism, Academia avea valorile teoriei tradiționaliste acceptate  tacit, prin  realizările  marilor maeștri.  Teoria aceasta, ce se baza pe conceptele clasice ale artei, părea fără de cusur  - dovada era clară, o teorie ce produsese timp de 500 de ani înaintea secolului al XIX-lea  adevărate capodopere.  Scopul principal al pictorilor Academiei era, clar, acela de a imita acest stil. Reliefând în artă natura, așa cum  "trebuie să fie",  artistul servea unor scopuri atât filosofice cât și etice. Educa publicul cu ajutorul unor picturi pline de morală și eroism. 
     Dar din primii ani ai secolului al XIX-lea artiștii s-au opus acestor limitări ale Academiei. 

    Eugene Delacroix  a fost figura centrală a acestei mişcări de opoziţie. Fiul unui prefect al oraşului Marseille, Delacroix a început să picteze ca amator în 1813,  într-un studio parizian. Dare foarte curând picturile sale au început să dezvolte o paletă coloristică foarte bogată şi să încerce să redea senzaţia de mişcare. "Orice poate deveni subiectul unei picturi. Adevăratul subiect al unei picturi e chiar autorul, impresiile acestuia, emoţiile acestuia în faţa naturii. Trebuie să căutăm în interiorul nostru", obișnuia să le spună  confraților lui. 
    Viața lui Delacroix a fost de multe ori umbrită de rivalitatea excesivă a lui Ingres, care îl numea "apostolul urâțeniei" și l-a împiedicat de nenumărate ori să predea în Academie. Cu toate acestea, îndrăzneala lui Delacroix de a folosi coloristica vie i-a adus mulți ucenici și admiratori. 
    În perioada romantică natura - care fusese neglijată atât timp cât tradiția clasică fusese respectată - era preamărită de poeți și pictată de artiști cu nume răsunătoare. Camille Corot, fiul unui croitor parizian, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți peisagiști.  Cu toate că profesorii lui fuseseră academicieni, admiratori ai lui Poussin și Ingres, Corot și-a ales propriul drum în a experimenta viziunea asupra naturii.  "Atunci când pictez, nu pierd niciodată din vedere prima emoție pe care o am"  erau cuvintele lui. 
    Uneori Corot picta cu grupul de pictori de la Barbizon, lângă pădurea Fontainebleau; alteori călătorea în Italia, Elveția, Olanda , Anglia, dar de obicei se  mulțumea să stea cu părinții în Paris, la casa lor de vacanță din Ville d'Avray. Fiind un artist versatil, combina elemente ale compoziției clasice cu tente romantice și realiste.  

     Honore Daumier, după ce lucrase ca funcționar și bibliotecar, a făcut un curs de litografie și a început să deseneze caricaturi politice și sociale.  

    Caricaturile sale, publicate în ziarele pariziene, aveau un succes extraordinar, făcând haz de burghezie.  Francezii erau foarte implicați în politică după Revoluție (1789 - 1799).  Au urmat alte două revoluții civile în 1830 și în 1848, urmate de invazia din timpul războiul  franco-prusac din 1870.  În această perioadă de timp guvernele s-au schimbat  brusc, de la monarhie la republică la imperiu și înapoi la republică.  Această nebunie era, de fapt, subiectul caricaturilor lui Daumier. În ceea ce-i privește picturile, acestea abordau dificultățile vieții în orașele industriale sau memento-uri din viețile artiștilor, ale savanților sau circarilor. Cu asemenea preocupări, Daumier a trecut de la Romantism la Realism. 
    
    Printre artiști se simțea o nemulțumire crescândă împotriva zeilor neînduplecați și a eroilor perfecți pictați de academicieni; erau, de asemenea, respinse tendinţele romantice de a picta scene exotice foarte diferite de viaţa de zi cu zi.  Obiectivitatea materialistică şi ştiinţifică a secolului al XIX-lea cerea cu încăpăţânare un stil realist. Rolul de conducător al şcolii realiste i-a revenit lui Gustave Courbet. 

        Courbet, un tip solid, înalt, fiul unui fermier bogat din Ornans, a sosit la Paris în 1842. După doar câteva lecţii, Courbet a învăţat să picteze copiind tablourile din galeriile Luvrului.  Imaginile sale mari, rudimentare, i-au şocat pe mulţi dintre artiştii vremii. A fost refuzat atunci când a încercat să -şi expună picturile la Expoziţia Internaţională din 1855, aşa că şi-a deschis propria lui expoziţie, numind-o "Pavilionul Realismului". Obişnuia să afirme "Pictura ar trebui să consiste  doar din ceea ce artistul poate să vadă şi să atingă" sau "Arată-mi un înger şi-am să-l pictez".  Datorită firii sale deschise, a intrat în politică după războiul franco-prusac.  Apoi, pentru a scăpa de închisoare, a fugit în Elveţia unde a trăit în exil până la sfârşitul vieţii. 
    Picturile lui Daumier şi ale lui Courbet depindeau de acceptarea subiectelor de zi cu zi care păreau a fi demne de imortalizat. Dar realismul putea fi definit şi printr-o meticuloasă atenţie dedicată detaliilor.  

    Henry Fantin-Latour demonstrează acest realism  în portretele sale şi picturile sale natură-moartă. Influenţat puternic de dezvoltarea fotografiei, a produs lucrări ce erau adesea prezentate la expoziţiile anuale ale Academiei pentru că nu erau deosebit de pretenţioase.  În timp însă, Fantin-Latour s-a văzut marginalizat alături de "tinerii rebeli" cărora li se permitea să-și expună lucrările doar la "Salonul Refuzaților" - din acel moment (1863) el s-a asociat cu noul val de artişti.  

      Claude Monet  a fost liderul mișcării Impresioniste ce s-a dezvoltat în anii 1870 - 1880.  A fost fiul unui negustor din Le Havre și era un maestru al caricaturii de la vârsta de 15 ani.  A început să picteze peisaje cu un prieten - Boudin - care l-a învățat cum să profite de efectele luminii din natură. Ajuns la Paris în 1863,  s-a înscris la cursurile Academiei dar făcea doar prezența, preferând să-și petreacă timpul pictând natura. Impresionismul s-a născut dintr-o competiție prietenească a lui Monet cu Renoir, Bazille și Sisley. În curând li s-au adăugat alți artiști cum ar fi Camille Pissarro și Berthe Morisot.  Au cerut ani de zile acceptarea artei lor. Monet a trăit într-o sărăcie abjectă  și numai în ultimii ani ai vieții i-a fost recunoscută arta și a început să fie imitat pe plan internațional. 

    Puțini Impresioniști au analizat lumina așa cum a făcut-o Monet; cei mai mulți         s-au mulțumit cu trăsături de penel ce păreau doar să dizolve formele în lumină. Berthe Morisot a urmat mai mult stilul lui Manet decât cel al lui Monet. După șase ani de studii cu Corot, Berthe Morisot l-a întâlnit pe Manet în Luvru, copiind picturi. Au devenit prieteni iar Berthe a devenit ucenica lui iar, mai târziu, s-a măritat cu fratele lui Manet. 

    Edgar Degas participa adesea la expoziții cu Impresioniștii și a fost influențat  puternic de stilul și culorile acestora în picturile lui cu scene din viața artistică a Parisului. Degas a avut parte de o educație aleasă și a învățat să picteze de la unul din elevii lui Ingres. În picturile sale se simte acel clasic simț al ordinii care lipsește din lucrările Impresioniste. "Nicio artă nu a prezentat mai multă spontaneitate decât a mea", a afirmat. Degas a dat o formă nouă ideilor tradiționale ale compoziției, pictând subiecte mondene și accentuându-le trăsăturile conform modelului picturilor japoneze ce ajunseseră în Paris drept hârtie de împachetat, dar deveniseră un model de inspirație pentru artiști datorită liniilor simple și decorative. 

    La fel ca și Degas, Toulouse-Lautrec a preferat picturile realistice și decorative. La 14 ani a suferit un accident  la ambele picioare și a încetat să mai crească. Tatăl său, contele  Alphonse de Toulouse, n-a avut răbdare cu urmașul bolnav dar mama lui l-a încurajat să picteze. În 1885 a renunțat la stilul academic și a început să deseneze scene din viața de noapte a Parisului, circari și scene de cabaret. Degas nu l-a plăcut la început; într-un final a declarat: "Lautrec, ești unul de-al nostru". 

    Van Gogh a fost un olandez care a sosit la Paris în 1886 și i-a întâlnit pe Impresioniști.  Era o persoană foarte sinceră dar și foarte temperamentală, trăsături ce n-au fost pe placul  multora. A lucrat o vreme ca și negustor de tablouri, apoi profesor și preot, până când s-a hotărât să își exprime simțirile prin intermediul picturii. La început a folosit  culori închise, sumbre, precum Rembrandt. Apoi a văzut picturile Impresioniștilor și a adoptat noile culori, dar nu și noul stil care nu reușea să dea glas sentimentelor lui. Folosea diverse culori pentru a sublinia stările emoționale și în mâinile sale pensula ruptă devenea un agent nervos, aproape isteric ce înregistra trăirile sale interioare. Cariera lui Van Gogh s-a încheiat brusc în 1890, când se presupune că s-a împușcat pentru a scăpa de accesele de nebunie și halucinații. Ultimele sale cuvinte au fost "Tristețea va dura de-a pururi". 

    Prietenul lui Van Gogh, Paul Gauguin, avea aproximativ aceeași  viziune asupra artei.  Gauguin și-a părăsit slujba și familia pentru că simțea nevoia să picteze. După ce a trăit o vreme în  Bretagne, s-a mutat în Tahiti și a  renunțat definitiv la Impresionism, creând un stil în care experiențele și trăirile sale erau reliefate cu ajutorul culorilor intense și a  contururilor precise. Arta sa, care a anticipat gusturile secolului XX, n-a reușit să placă secolului XIX și Gauguin a murit sărac.   

    Paul Cezanne a fost, de asemenea, un vizionar. Și-a urmat prietenul, pe Emile Zola, la Paris. Deși era un tip extrem de timid,  s-a căsătorit repede cu un model și, pentru o vreme, a pictat și expus cu Impresioniștii.  Din păcate, criticii nu i-au dat atenție și prietenul său, Zola, nu avea încredere în stilul său. Cezanne s-a mutat în Provence și și-a perfectat stilul, deschizând calea picturii abstracte. A cunoscut o oarecare recunoaștere la bătrânețe. 

Iar azi, în secolul XXI, lucrările lui Manet, Monet, Degas, Lautrec, van Gogh, Gauguin...