Existența nefericită a lui Vincent Van Gogh a suscitat, de-a lungul celor 125 de ani de la decesul pictorului olandez, atenția a numeroși scriitori. Fascinant prin personalitatea sa impulsivă și, totodată, măcinat de dorințe neîmplinite, Van Gogh s-a numarat printre artiștii cărora scriitorul american Irving Stone, specializat în romane biografice dedicate personajelor notabile din variate domenii de activitate, le-a dedicat pasiunea sa pentru scris. Astfel, în anul 1934 este publicat romanul Bucuria Vieții (în original Lust for Life), care va deveni mai târziu o creație esențială în categoria sa de incadrare literară.
Roman consistent, caracteristic operelor lui Irving Stone, Bucuria Vieții detaliază dificultățile întampinate de Van Gogh în timpul scurtei sale vieți. Pe lângă a fi o simplă enunțare a unor evenimente din existența unui pictor insuficient apreciat cât timp a putut picta, romanul reușește să arunce o privire bine documentată în mintea și trăirile artistului chinuit de nenumărate traume. Acest aspect, acela al instrospecției adânci, a devenit posibil nu atât datorită imaginației scriitorului, ci în special consultării volumului masiv de scrisori pe care Vincent și fratele său mai mic, Theo, și le-au expediat reciproc. Cele 663 de scrisori-document expediate de Vincent Van Gogh fratelui său au supraviețuit scurgerii timpului și au fost publicate în anul 1914 datorită implicării active a văduvei lui Theo Van Gogh, cea care s-a ocupat de sortarea lor. Aceste scrisori au devenit, așadar, materia primă pentru Irving Stone, descoperindu-i scriitorului secretele minții lui Vincent și tumultul său profesional și amoros.
Van Gogh prinde viață din amalgamul de cuvinte într-o manieră extrem de expresivă. Cei șaisprezece ani cuprinsi în carte sunt detaliați în ordine cronologică, iar această cronologie fermă și meticuloasă conturează mai eficient portretul lui Vincent, vânzătorul de opere de artă devenit preot de țară și, ulterior, pictor aspirant. Dacă ar fi o simplă colecție de locuri și peisaje, romanul ar rămâne o cărămidă insipidă, parte dintr-un perete vospit în gri impersonal. Ne confruntăm cu o frumoasă epopee a unei persoane visătoare și extrem de sensibile, a sacrificiului de sine dus la extreme și a imposibilității de integrare într-o societate dură, în mare parte lipsită de empatie și devoratoare a propriei indiferențe.
Irving Stone se dezice de melodramă- scopul său nu este acela de a impresiona cititorul prin suferință și de a face apel la inteligența sa emoțională. În mod contrar, narațiunea sa descrie cu brutalitate realitatea, fără a o romanța, expune tăișul existenței zilnice a unui pictor de după anii 1850 mai degrabă ca pe o pâine aflată pe masă- urmează să fie taiată, dar este un procedeu firesc aplicat unei pâini ce urmează să fie consumată. În aceeași manieră, viața lui Van Gogh este o pâine secționată fără milă de cuțitul realității, tocmai pentru că, ulterior, va genera sațietate consumatorului de artă.
Bucuria Vieții nu acționează asupra intelectului amatorului de lectură ca un roman exclusivist, al unui singur artist. În perioada în care a locuit în Paris, alături de fratele sau, Theo, Vincent a interacționat și format prietenii cu pictori post-impresioniști precum Paul Gauguin, Paul Cézanne, Toulouse-Lautrec sau Georges Seurat. Facem cunoștință, așadar, cu un grup de artiști francezi consumați de lupta perpetuă purtată împotriva încorsetărilor artistice lipsite de substanță ale secolului XIX, iar Vincent își găsește locul printre aspirațiile lor, mimetizându-le tulburările artistice și mijloacele de expresie.
Prologul plasat în Londra ne prezintă primul insucces amoros al lui Vincent, cel care va reprezenta baza seriei de eșecuri emoționale suferite de pictor până la sinuciderea sa. Evenimentele din acea perioadă se dovedesc cruciale pentru schimbarea cursului vieții lui Vincent. El renunță la o carieră de vânzător de opere de artă la Goupil and Company, galerii deținute de rudele sale, și se avântă cu impulsivitate intr-o carieră preoțească de scurtă durată. În Borinage, sat mizer de mineri din Belgia, Vincent descoperă măsura sacrificiului de sine î încercarea de a le alina suferințele minerilor chinuiți și ale familiilor acestora. Epifania iminentă a lui Vincent apare, paradoxal, ca o desacralizare, iar realitatea dură îi prezintă eforturile sale zadarnice, de care Dumnezeul surd al tatălui sau (Theodorus Van Gogh, preot de țară) se dezice. În aceeași măsură se va dezice și Vincent de acest Dumnezeu impasibil la suferință, dar își va descoperi, astfel, țelul vieții atunci când desenează pentru prima dată niște mineri plecând de la lucru.
Susținut necondiționat de fratele sau, Theo, și el vânzător de artă la Galeriile Goupil, Vincent începe drumul sinuos al perfecționării unui vis sensibil: acela de a picta și de a își pune sufletul pe pânzele sale. An după an, lipsurile materiale crunte, bolile și neglijența de sine crestează canale în echilibrul mental și sănătatea fizică a lui Vincent. Cu toate acestea, singurul său scop de a trăi este pictura. Nu dorește să trăiască decât pentru a picta operele esențiale pe care le vede cu ochii minții, și pe care mâna sa se încăpățânează să le redea foarte târziu, abia spre finalul existenței sale curmate de un foc de armă.
Călătorind de pe o pagină pe alta a romanului și pe harta Europei (în Anglia, Olanda, Belgia și Franța), îl urmărim pe Vincent asemenea admiratoarelor sale, Margot si Maya, și asistăm la conceperea unora dintre creațiile sale celebre. Declinul mental al sensibilului Vincent este invers proporțional cu dezvoltarea abilităților sale artistice. Pe măsură ce decade ca individ, opera sa se maturizează, și deși se vehiculeaza teorii conform cărora dezechilibrul său mental a fost factorul determinant în procesul creativ, nu putem afirma cu certitudine că Vincent și-a găsit împlinirea artistică drept monedă de schimb pentru pierderea sănătății mentale. La Auvers, ultimul teritoriu francez în care Vincent locuiește, îl cunoaște pe bunul doctor Gachet, cel căruia îi pictează portretul în semn de recunoștință. În anul 2015, Portretul Doctorului Gachet este una dintre cele mai valoroase picturi din lume, cu o valoare estimată la 152 de milioane de dolari.
Romanul lui Irving Stone a fost ecranizat cu succes în anul 1956, fiind premiat de nenumărate ori, iar Kirk Douglas și-a adjudecat Oscarul pentru intepretarea lui Van Gogh.
Roman consistent, caracteristic operelor lui Irving Stone, Bucuria Vieții detaliază dificultățile întampinate de Van Gogh în timpul scurtei sale vieți. Pe lângă a fi o simplă enunțare a unor evenimente din existența unui pictor insuficient apreciat cât timp a putut picta, romanul reușește să arunce o privire bine documentată în mintea și trăirile artistului chinuit de nenumărate traume. Acest aspect, acela al instrospecției adânci, a devenit posibil nu atât datorită imaginației scriitorului, ci în special consultării volumului masiv de scrisori pe care Vincent și fratele său mai mic, Theo, și le-au expediat reciproc. Cele 663 de scrisori-document expediate de Vincent Van Gogh fratelui său au supraviețuit scurgerii timpului și au fost publicate în anul 1914 datorită implicării active a văduvei lui Theo Van Gogh, cea care s-a ocupat de sortarea lor. Aceste scrisori au devenit, așadar, materia primă pentru Irving Stone, descoperindu-i scriitorului secretele minții lui Vincent și tumultul său profesional și amoros.
Van Gogh prinde viață din amalgamul de cuvinte într-o manieră extrem de expresivă. Cei șaisprezece ani cuprinsi în carte sunt detaliați în ordine cronologică, iar această cronologie fermă și meticuloasă conturează mai eficient portretul lui Vincent, vânzătorul de opere de artă devenit preot de țară și, ulterior, pictor aspirant. Dacă ar fi o simplă colecție de locuri și peisaje, romanul ar rămâne o cărămidă insipidă, parte dintr-un perete vospit în gri impersonal. Ne confruntăm cu o frumoasă epopee a unei persoane visătoare și extrem de sensibile, a sacrificiului de sine dus la extreme și a imposibilității de integrare într-o societate dură, în mare parte lipsită de empatie și devoratoare a propriei indiferențe.
Irving Stone se dezice de melodramă- scopul său nu este acela de a impresiona cititorul prin suferință și de a face apel la inteligența sa emoțională. În mod contrar, narațiunea sa descrie cu brutalitate realitatea, fără a o romanța, expune tăișul existenței zilnice a unui pictor de după anii 1850 mai degrabă ca pe o pâine aflată pe masă- urmează să fie taiată, dar este un procedeu firesc aplicat unei pâini ce urmează să fie consumată. În aceeași manieră, viața lui Van Gogh este o pâine secționată fără milă de cuțitul realității, tocmai pentru că, ulterior, va genera sațietate consumatorului de artă.
Bucuria Vieții nu acționează asupra intelectului amatorului de lectură ca un roman exclusivist, al unui singur artist. În perioada în care a locuit în Paris, alături de fratele sau, Theo, Vincent a interacționat și format prietenii cu pictori post-impresioniști precum Paul Gauguin, Paul Cézanne, Toulouse-Lautrec sau Georges Seurat. Facem cunoștință, așadar, cu un grup de artiști francezi consumați de lupta perpetuă purtată împotriva încorsetărilor artistice lipsite de substanță ale secolului XIX, iar Vincent își găsește locul printre aspirațiile lor, mimetizându-le tulburările artistice și mijloacele de expresie.
Prologul plasat în Londra ne prezintă primul insucces amoros al lui Vincent, cel care va reprezenta baza seriei de eșecuri emoționale suferite de pictor până la sinuciderea sa. Evenimentele din acea perioadă se dovedesc cruciale pentru schimbarea cursului vieții lui Vincent. El renunță la o carieră de vânzător de opere de artă la Goupil and Company, galerii deținute de rudele sale, și se avântă cu impulsivitate intr-o carieră preoțească de scurtă durată. În Borinage, sat mizer de mineri din Belgia, Vincent descoperă măsura sacrificiului de sine î încercarea de a le alina suferințele minerilor chinuiți și ale familiilor acestora. Epifania iminentă a lui Vincent apare, paradoxal, ca o desacralizare, iar realitatea dură îi prezintă eforturile sale zadarnice, de care Dumnezeul surd al tatălui sau (Theodorus Van Gogh, preot de țară) se dezice. În aceeași măsură se va dezice și Vincent de acest Dumnezeu impasibil la suferință, dar își va descoperi, astfel, țelul vieții atunci când desenează pentru prima dată niște mineri plecând de la lucru.
Susținut necondiționat de fratele sau, Theo, și el vânzător de artă la Galeriile Goupil, Vincent începe drumul sinuos al perfecționării unui vis sensibil: acela de a picta și de a își pune sufletul pe pânzele sale. An după an, lipsurile materiale crunte, bolile și neglijența de sine crestează canale în echilibrul mental și sănătatea fizică a lui Vincent. Cu toate acestea, singurul său scop de a trăi este pictura. Nu dorește să trăiască decât pentru a picta operele esențiale pe care le vede cu ochii minții, și pe care mâna sa se încăpățânează să le redea foarte târziu, abia spre finalul existenței sale curmate de un foc de armă.
Călătorind de pe o pagină pe alta a romanului și pe harta Europei (în Anglia, Olanda, Belgia și Franța), îl urmărim pe Vincent asemenea admiratoarelor sale, Margot si Maya, și asistăm la conceperea unora dintre creațiile sale celebre. Declinul mental al sensibilului Vincent este invers proporțional cu dezvoltarea abilităților sale artistice. Pe măsură ce decade ca individ, opera sa se maturizează, și deși se vehiculeaza teorii conform cărora dezechilibrul său mental a fost factorul determinant în procesul creativ, nu putem afirma cu certitudine că Vincent și-a găsit împlinirea artistică drept monedă de schimb pentru pierderea sănătății mentale. La Auvers, ultimul teritoriu francez în care Vincent locuiește, îl cunoaște pe bunul doctor Gachet, cel căruia îi pictează portretul în semn de recunoștință. În anul 2015, Portretul Doctorului Gachet este una dintre cele mai valoroase picturi din lume, cu o valoare estimată la 152 de milioane de dolari.
Romanul lui Irving Stone a fost ecranizat cu succes în anul 1956, fiind premiat de nenumărate ori, iar Kirk Douglas și-a adjudecat Oscarul pentru intepretarea lui Van Gogh.
RSS Feed
