Caravaggio. Chiaroscuro. Carte.
Urmează să vă prezint un festin literar dedicat pictorului care a pus barocul italian în lumina reflectoarelor prin stilul său caracterizat de contraste puternice. Este vorba de romanul Tabloul pierdut: În căutarea unei opere a lui Caravaggio', iar cele peste 200 de pagini de proză autentică tricotează povestea găsirii tabloului Prinderea lui Isus, pictat în 1602 la comanda unui nobil italian și rătăcit, ulterior, în Regatul Unit. Autorul, Jonathan Harr, reușește să aducă la viată acest eveniment palpitant pentru admiratorii de artă într-un text nonficțional omogen, presărat cu detalii despre viața și timpurile lui Caravaggio, astfel încât cititorul se simte angrenat, simultan, în planul căutării susținute, idilice pe alocuri, dar și al trecutului neprelucrat.
Conceput într-o manieră abordabilă și bogat în informații pe care un admirator al artei le va considera interesante (de exemplu, procesul de restaurare a unui tablou), romanul lui Jonathan Harr se remarcă în galeria de cărți dedicate lui Caravaggio prin faptul că nu ne prezintă simple detalii seci, listate de-a lungul celor patru părți, ci înglobează spiritul caravaggian în fiecare capitol, ca și când artistul ar fi parte din evenimente nu doar ca un simplu nume, ci în calitate de condiment pentru lectură, liantul dintre cititor, pictură și scriere. Aflăm detalii variate, de la înfățișarea pictorului sau legăturile sale sociale și
până la arta sa, iar, în cele din urmă, moartea sa. Îl întâlnim pe Caravaggio cel tânăr și sărac, dar impulsiv, rebel și violent, pe adultul care pictează pe comisioane mai mari sau mai mici și pe Caravaggio cel hărțuit de mâna legii, fugar din calea condamnării la moarte.
Subiectul din Tabloul pierdut a fost abordat, inițial, într-un articol pe care Jonathan Harr l-a scris pentru New York Times Magazine, în 1994, despre descoperirea tabloului Prinderea lui Isus, efectuată în anul 1990. Ulterior, autorul a decis să ambaleze informația într-un recipient mai amplu, drept proiect necesar ca urmare a unei invitații primite din partea Academiei Americane din Roma. Geneza romanului nu a reprezentat un lucru facil pentru autor, ci exact contrariul. Pentru a se asigura de acuratețea istorică și narativă, Jonathan Harr a luat lecții de limba italiană, astfel încât să poată comunica eficient cu unele dintre persoanele implicate în evenimentele relatate. Cartea rezultată s-a bazat pe interviurile desfășurate în Anglia, Irlanda și Italia, iar americanul Harr a reușit să inducă narațiunii sale o alură romantică europeană, care emană parfum de nobilime străveche, clădiri încărcate de istorie și pânze de tablou expresive și misterioase.
Inițial, acțiunea romanului are în vedere investigațiile referitoare la un alt tablou de-al lui Caravaggio, și anume Sfantul Ioan. Versiunea considerată, în mod oficial, a fi autentică, îi suscită suspiciuni lui Sir Denis Mahon, istoric și colecționar de artă cu un ochi fin. Incercările sale de a localiza tabloul original par sa dea roade când, intr-o zi, i se prezintă o pânză incărcată de praf și funingine. Ulterior, specialistii în artă încep investigațiile despre cele două versiuni ale Sfantului Ion, cea oficială și aceea recent adusă în lumina reflectoarelor, iar persoanele desemnate să efectueze munca laborioasă de studiere a documentelor din arhive sunt Francesca Cappelletti și Laurei Testa, două licențiate în Artă. Acestea își încep demersul asiduu în bibliotecile italiene, examinând minuițos fiecare bucată de hartie care îi menționează pe Caravaggio și tabloul Sfantul Ioan începând cu 1597 și fiecare document ce relatează istoria operelor de artă de dupa 1600. Mai târziu, când demersul ajunge într-un punct mort din cauza insuficienței documentelor relevante, Francesca și Laura obțin aprobarea unei descendente a nobilului Ciriaco Mattei –primul proprietar al tabloului- de a consulta documentele din arhiva personală a familiei. Consultând documentele vitale, Francesca descoperă informații despre un alt tablou de-al lui Cravaggio, pierdut de două secole și deținut, inițial, de acelasi Ciriaco Mattei. Tabloul in cauză, intitulat Prinderea lui Isus, era un articol de artă râvnit asiduu de Sir Denis Mahon și istoricii de artă preocupați de lucrările lui Caravaggio.
Urmând firul indiciilor, Francesca parcurge itinerariul Prinderii lui Isus pe calea documentelor până dincolo de granițele Italiei, în Anglia, Irlanda și, ca punct terminus, Galeria Națională de Portrete din Scoția:
'Francesca găsise urmele tabloului pe o perioadă de trei sute douăzeci de ani. În acest răstimp, se ridicaseră și se prăbușiseră imperii, se purtaseră războaie, se facuseră și se pierduseră averi, iar ciuma, foametea și inundațiile și secetele răvășiseră atâtea țari. Cu numai șaptezeci de ani în urmă, într-o dupa-amiază de sâmbătă din aprilie, tabloul fusese acolo, în acea cladire, și apoi disparuse pur și simplu. Era posibil să fi fost distrus. În fond, nu era decât o bucată de pânză de 1,32 de metri pe 1,65 de metri.'
În timp ce Francesca continuă, fără prea mari speranțe, căutările individuale. Galeria Națională a Irlandei primește, din partea iezuiților, un comision de restaurare a unui tablou. Aparent, pare să fie o copie a Prinderii lui Isus, dar unul dintre restauratori, Sergio Benedetti, suspectează că așa-numita copie este chiar originalul pierdut. Aceste suspiciuni sunt alimentate de articolele publicate despre Caravaggio, inclusiv cele aparținand Francescăi Cappelletti, și de anumite detalii tehnice. Din acest moment, procesul de stabilire a paternității și autenticității tabloului găsit în casa preoților iezuiți este demarat, iar deznodământul poate fi dedus din însuși titlul romanului.
Finalul este unul fericit, atât pentru cei care își dedicaseră cariera dezlegării misterelor operelor lui Caravaggio și nu numai, cât și pentru novici insistenți precum Francesca. Galeria de portrete autentice a fost, astfel, augmentată, iar eu m-am delectat cu procesul narat, așa cum sper că o vor face și alți cititoti.
Urmează să vă prezint un festin literar dedicat pictorului care a pus barocul italian în lumina reflectoarelor prin stilul său caracterizat de contraste puternice. Este vorba de romanul Tabloul pierdut: În căutarea unei opere a lui Caravaggio', iar cele peste 200 de pagini de proză autentică tricotează povestea găsirii tabloului Prinderea lui Isus, pictat în 1602 la comanda unui nobil italian și rătăcit, ulterior, în Regatul Unit. Autorul, Jonathan Harr, reușește să aducă la viată acest eveniment palpitant pentru admiratorii de artă într-un text nonficțional omogen, presărat cu detalii despre viața și timpurile lui Caravaggio, astfel încât cititorul se simte angrenat, simultan, în planul căutării susținute, idilice pe alocuri, dar și al trecutului neprelucrat.
Conceput într-o manieră abordabilă și bogat în informații pe care un admirator al artei le va considera interesante (de exemplu, procesul de restaurare a unui tablou), romanul lui Jonathan Harr se remarcă în galeria de cărți dedicate lui Caravaggio prin faptul că nu ne prezintă simple detalii seci, listate de-a lungul celor patru părți, ci înglobează spiritul caravaggian în fiecare capitol, ca și când artistul ar fi parte din evenimente nu doar ca un simplu nume, ci în calitate de condiment pentru lectură, liantul dintre cititor, pictură și scriere. Aflăm detalii variate, de la înfățișarea pictorului sau legăturile sale sociale și
până la arta sa, iar, în cele din urmă, moartea sa. Îl întâlnim pe Caravaggio cel tânăr și sărac, dar impulsiv, rebel și violent, pe adultul care pictează pe comisioane mai mari sau mai mici și pe Caravaggio cel hărțuit de mâna legii, fugar din calea condamnării la moarte.
Subiectul din Tabloul pierdut a fost abordat, inițial, într-un articol pe care Jonathan Harr l-a scris pentru New York Times Magazine, în 1994, despre descoperirea tabloului Prinderea lui Isus, efectuată în anul 1990. Ulterior, autorul a decis să ambaleze informația într-un recipient mai amplu, drept proiect necesar ca urmare a unei invitații primite din partea Academiei Americane din Roma. Geneza romanului nu a reprezentat un lucru facil pentru autor, ci exact contrariul. Pentru a se asigura de acuratețea istorică și narativă, Jonathan Harr a luat lecții de limba italiană, astfel încât să poată comunica eficient cu unele dintre persoanele implicate în evenimentele relatate. Cartea rezultată s-a bazat pe interviurile desfășurate în Anglia, Irlanda și Italia, iar americanul Harr a reușit să inducă narațiunii sale o alură romantică europeană, care emană parfum de nobilime străveche, clădiri încărcate de istorie și pânze de tablou expresive și misterioase.
Inițial, acțiunea romanului are în vedere investigațiile referitoare la un alt tablou de-al lui Caravaggio, și anume Sfantul Ioan. Versiunea considerată, în mod oficial, a fi autentică, îi suscită suspiciuni lui Sir Denis Mahon, istoric și colecționar de artă cu un ochi fin. Incercările sale de a localiza tabloul original par sa dea roade când, intr-o zi, i se prezintă o pânză incărcată de praf și funingine. Ulterior, specialistii în artă încep investigațiile despre cele două versiuni ale Sfantului Ion, cea oficială și aceea recent adusă în lumina reflectoarelor, iar persoanele desemnate să efectueze munca laborioasă de studiere a documentelor din arhive sunt Francesca Cappelletti și Laurei Testa, două licențiate în Artă. Acestea își încep demersul asiduu în bibliotecile italiene, examinând minuițos fiecare bucată de hartie care îi menționează pe Caravaggio și tabloul Sfantul Ioan începând cu 1597 și fiecare document ce relatează istoria operelor de artă de dupa 1600. Mai târziu, când demersul ajunge într-un punct mort din cauza insuficienței documentelor relevante, Francesca și Laura obțin aprobarea unei descendente a nobilului Ciriaco Mattei –primul proprietar al tabloului- de a consulta documentele din arhiva personală a familiei. Consultând documentele vitale, Francesca descoperă informații despre un alt tablou de-al lui Cravaggio, pierdut de două secole și deținut, inițial, de acelasi Ciriaco Mattei. Tabloul in cauză, intitulat Prinderea lui Isus, era un articol de artă râvnit asiduu de Sir Denis Mahon și istoricii de artă preocupați de lucrările lui Caravaggio.
Urmând firul indiciilor, Francesca parcurge itinerariul Prinderii lui Isus pe calea documentelor până dincolo de granițele Italiei, în Anglia, Irlanda și, ca punct terminus, Galeria Națională de Portrete din Scoția:
'Francesca găsise urmele tabloului pe o perioadă de trei sute douăzeci de ani. În acest răstimp, se ridicaseră și se prăbușiseră imperii, se purtaseră războaie, se facuseră și se pierduseră averi, iar ciuma, foametea și inundațiile și secetele răvășiseră atâtea țari. Cu numai șaptezeci de ani în urmă, într-o dupa-amiază de sâmbătă din aprilie, tabloul fusese acolo, în acea cladire, și apoi disparuse pur și simplu. Era posibil să fi fost distrus. În fond, nu era decât o bucată de pânză de 1,32 de metri pe 1,65 de metri.'
În timp ce Francesca continuă, fără prea mari speranțe, căutările individuale. Galeria Națională a Irlandei primește, din partea iezuiților, un comision de restaurare a unui tablou. Aparent, pare să fie o copie a Prinderii lui Isus, dar unul dintre restauratori, Sergio Benedetti, suspectează că așa-numita copie este chiar originalul pierdut. Aceste suspiciuni sunt alimentate de articolele publicate despre Caravaggio, inclusiv cele aparținand Francescăi Cappelletti, și de anumite detalii tehnice. Din acest moment, procesul de stabilire a paternității și autenticității tabloului găsit în casa preoților iezuiți este demarat, iar deznodământul poate fi dedus din însuși titlul romanului.
Finalul este unul fericit, atât pentru cei care își dedicaseră cariera dezlegării misterelor operelor lui Caravaggio și nu numai, cât și pentru novici insistenți precum Francesca. Galeria de portrete autentice a fost, astfel, augmentată, iar eu m-am delectat cu procesul narat, așa cum sper că o vor face și alți cititoti.
RSS Feed
