All Categories

CALUSARII

3/15/2015

Călușarii sau Călușeii au o strânsă legătură cu sărbătoarea Rusaliilor. Ei joacă cu o săptămână înainte și una după Rusalii, iar, prin unele locuri, numai o săptămână după Rusalii.
Jocul Călușarilor a fost moștenit de la Romani și constituie oglindirea vechii unități instituită de Numa Pompiliu pentru paza celor 12 scuturi (ancilia) , dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești Salii Palatini (denumire de la "Dealul Palatin", unde se găsea sanctuariul) erau de fapt preoți ai lui Marte. În fiecare an, la întâi martie, ei cutreierau orașul săltând și jucând , cântând laude zeilor - de unde și numele de Salii (săltăreți).
O a doua unitate Salii a fost creată de Tulius Hostilius, denumită Salii Agonales sau Collini (de la Porta Collina ), preoți ai lui Quirinus (zeu roman al războiului).
Fiecare unitate era alcătuită din 12 membri pe viață, proveniți doar dintre patricieni; aceștia trebuiau să fie tineri, iar părinții lor să fie în viață. Erau conduși de un magister, un praesul (supraveghetorul dansurilor) și un vates (supraveghetorul cântecelor).
Salii prezentau acest dans ritual timp de câteva zile la începutul lui martie și octombrie în fiecare an, pentru a celebra începutul și sfârșitul campaniei, dar îndeosebi pentru a mulțumi lui Marte sau lui Quirinus.

În timpul procesiunii, fiecare Salii purta o tunică brodată, o platoșă, un coif ascuțit și o sabie încinsă la brâu; purtau câte unul din scuturile sacre pe brațul stâng iar în mâna dreaptă un baston - în tot acest timp trâmbițașii pășeau înaintea lor. Coloana se oprea la toate altarele și templele din drum , unde avea loc dansul războinic în timp ce se loveau ritmic scuturile. Procesiunea se oprea la sfârșitul zilei în locuri special desemnate , scuturile erau adăpostite peste noapte în case speciale iar Salii luau parte la ospățuri proverbiale pentru opulența lor .

Nunc est bibendum, nunc pede libero
pulsanda tellus, nunc Saliaribus
ornare pulvinar deorum
tempus erat dapibus, sodales.

Acum e timpul să bem, acum e timpul, cu picioare goale,
să batem pământul; acum e timpul
să decorăm culcușul sacru al zeilor
pentru sărbătoarea Salii, prieteni

(Horațiu, Ode, 37 / 2)

Până la data de 24 martie, scuturile erau în mișcare; în toată această perioadă aveau loc diverse alte festivități la care luau parte și Salii - astfel, pe data de 11 martie avea loc o cursă de care în onoarea lui Marte (Equiria) și un ospăț în onoarea fabricantului scuturilor, Mamurius Veturius; pe data de 19 martie avea loc ceremonia curățării scuturilor iar pe data de 23 martie ceremonia curățării trâmbițelor sacre (tubae) , ceremonie intitulată tubilustrium.

Zilele în care scuturile se aflau în mișcare erau declarate solemne (religiosi) și în aceste zile erau evitate marșurile către luptă, luptele sau căsătoriile. În octombrie, la încheierea campaniei, scuturile erau din nou scoase, dar erau curățate doar în Campus Martius .
Ritualul Salii (aoeamenta) făcea referire la Numa Pompiliu și era scris în vers saturnin, într-un limbaj atât de primitiv încât abia era înțeles chiar de către preoți.
O ipoteză în ceea ce privește denumirea Călușarilor este că aceasta vine de la denumirea unității lui Tulius Hostilius, Colli Salii.
O altă ipoteză asociază numele Mutului, un component al trupei Călușarilor (sau cel cu călușul în gură) și al Vătavului (conducătorul Călușarilor - referitor la Vates, conducătorul Salii)
Jocul Călușarilor este un joc religios, îndreptat împotriva duhurilor rele în general și al zânelor rele, în special, având ca scop purificarea păcatelor. A fost (și, să sperăm, este) considerat un joc sfânt românesc , fiind cel mai vechi joc național.
Căluşarii se găsesc datori să joace oricând sunt rugaţi şi, cu zece zile înainte de Rusalii, cei mai buni Căluşari se adună la vătavul de anul trecut.
Vătavul unui ţinut (format din mai multe sate vecine) se duce pe la târguri, în oraşele şi orăşelele din apropiere şi când întâlneşte feciori care joacă bine îi întreabă dacă vor să intre în căluşerie.

Cel care doreşte să devină un căluşar va trebui să-l arvunească pe vătav. La primirea arvunei, vătavul îi spune feciorului să fie la casa lui în ziua de Ispas . Odată ce toţi feciorii s-au adunat, începe ritualul magic. Flăcăii strâng apă din nouă direcţii (hotare), de la nouă izvoare; apoi cutreieră alte trei hotare ce se împreunează la un loc, în trei colțuri și, oprindu-se între căi, vătavul îi leagă pe fiecare peste fluierele picioarelor, mai jos de genunchi, cu câte două curele pe care sunt înșirați zurgălăi. De asemenea îi leagă peste brațe, deasupra coatelor, cu două rânduri de panglici.
După terminarea ceremoniei legatului, feciorii formează un cerc și o roagă pe Irodeasa - patroana Călușarilor - să îi ajute. Vătavul îi stropește cu apă din cele nouă izvoare și le poruncește să ridice bâtele cu capătul cel maiu subțire în sus. Bâtele se ciocnesc de câte trei ori privind mai întâi spre apus, apoi spre răsărit. Ciocnirea bâtelor este semnul tainic după care se cunosc jucătorii, dacă fac parte sau nu din societatea Călușarilor.

Bâtele sunt făcute din stejar, înalte de un stat de om și întărite cu o măciucă în cap, ferecată cu câte o verigă din fier la vârful cel subțire.
După inițiere, vătavul le poruncește ca, fără să cuteze să se uite îndărăt, să plece toți la el acasă unde îi dezleagă, spunându-le "cum v-am legat eu așa trebuie să rămâneți legați la bine și la rău. " Numai vătavul are puterea de a-i dezlega de îndatoririle luate. Le mai amintește ca, de fiecare dată când vor juca, să nu uite să o roage pe Irodeasa și să ciocnească bâtele pentru a se încredința că numai călușari intră în joc. Dacă cineva îi va îmbia cu mâncare sau băutură, cea dintâi îmbucătură sau cel dintâi pahar de băutură vor fi aruncate sub masă, drept jertfă Irodesei.
Călușarii poartă pălării cu panglici cusute cu mărgele sau căciuli. Sunt îmbrăcați numai în cămăși și peste mijloc sunt încinși cu un brâu îngust cât latul palmei, cu ciucuri atârnați. Cioarecii sunt albi, din pânză subțire de bumbac, croiți pe picior, cu șiret negru sau albastru pe margini, iar la glezne sunt răsfrânți ca de patru degete și tiviți cu puișori de arnici roșu. Joacă numai încălțați în opinci, cu obiele albe de pânză, iar curelele foarte înguste sunt împletite prin nojițele opincilor și înfășurate pe după glezne. Peste fluierele picioarelor au zurgălăi printre care atârnă ciucurei răsfirați.

Muzica este anume compusă, cu arii călușerești specifice, line și melodioase. Cu zurgălăii țin ritmul jocului și, la comanda vătavului "Odată, copii, Uite-așa, iac-așa și iar așa!" execută cu toții câte o figură compusă din cele mai grele mișcări, sărind de jos pe un pahar de vin pus pe masă sau aruncându-se cu toții în creștet pe bâte și bătând de câte trei ori din călcâie.
Întâiul călușar ține în mână un chip de cal de lemn sculptat și pus în vârful unui baston. Așa jură frăție și pază legilor călușerești , iar, de nu, să piară de sabie. După aceea urmează toți călușarii, vătavul și mutul. Când se arată cele dintâi raze ale soarelui, vătavul prinde de mână pe întâiul călușar, acesta pe al doilea și așa mai departe, până la cel din urmă, care are în mână un ciocan. Vătavul stă în fața lor iar cimpoierii și mutul în spate. Cimpoierii încep să cânte "Jocul soarelui la răsărit" iar căluşarii încep să joace în jurul unei movile, înconjurând-o de trei ori. Vătavul poartă o traistă în care ţine boz, leuștean, usturoi, pelin și alte ierburi (în număr de nouă, câte sunt și zânele). El mai are în mână un ciocan și, în timpul jocului, rupe din buruieni și aruncă asupra Călușarilor, iar mutul, care ține un bici pe umăr, lovește din când în când pământul pe lângă jucători, în credința că bate duhurile necurate ce ar îndrăzni să se apropie nevăzute.

Biciul mutului este făcut din tei, împletit în ziua de Rusalii. După ce au înconjurat movila de trei ori, vătavul se desprinde, ridică o sabie în sus și o încrucișează cu un ciomag pe sub care trec toți călușarii ca la jurământ, semnificând că toți sunt feriți de orice primejdie. Apoi vătavul se întoarce pe călcâie și împreună din nou armele pe sub care trec din nou toți călușarii - asta se întâmplă de trei ori. Vătavul pășește înainte, în urma lui vin călușarii perechi după care vin cimpoierii cântând marșul zânelor.
Înainte de a se așeza la masă, toți călușarii cu excepția mutului joacă un joc, apoi se așează la masă cu capetele goale. Mutul stă în picioare cu căciula pe cap și cu biciul în mână - așa va și mânca. Când lovește cu biciul în pământ, călușarii trebuie să spună dacă sunt toți de față.
După ce au trecut cele zece zile de la Rusalii, în a unsprezecea zi (adică marți), a doua săptămână după Rusalii , când se sărbătoresc Todorusaliile (sau Sfredelul Rusaliilor) , merg cu toții înainte de răsăritul soarelui la o movilă dintre hotare unde joacă "Jocul soarelui" pentru cea din urmă dată din acel an.
Înconjoară movila de trei ori jucând, trec din nou toți pe sub sabie și ciocan blestemând pe cel ce n-ar fi păzit cu strășnicie jurământul. În acest timp mutul ocolește neîntrerupt movila, dar nu joacă ci lovește cu putere cu biciul .
Când au terminat jocul vătavul trage cu pistolul peste movilă și fiecare fuge încotro a stat cu fața în momentul împușcăturii, neoprindu-se în loc, neuitându-se îndărăt, fiecare către casa lui. După ce călușarii fug, mutul - care se chinuia să rupă biciul lovind movila - încearcă acum să-l rupă cu mâinile pentru a lăsa jumătate la movilă. Dacă nu poate, îl lasă întreg la movilă și fuge și el spre casă.

La trei zile după despărțire se întâlnesc din nou la casa vătavului spre a vedea dacă nu i s-a întâmplat ceva vreunuia dintre ei. Aici împart ce au primit în timpul dansurilor - fără a scoate vreun cuvânt - și se despart numai prin strângeri de mână și semne.
Mamele își dau copiii în brațele călușarilor, în credința că se vor face la fel de puternici precum aceștia.
Călușarii poartă cu ei și un steag. Înainte de a juca, stegarul atinge cu steagul nasul fiecărui jucător pentru a le da tărie la joc. În timpul nopții steagul e înfipt în pământ și păzit de un călușar.
În timp ce joacă, steagul e purtat de călușari și spectatorii trebuie să se ferească să treacă pe sub umbra steagului. Cel ce trece pe sub umbră va muri; pentru a nu i se întâmpla asta, trebuie să fie "jucat" de călușari.
Se știe că există legi călușerești - cei care le calcă sunt pedepsiți cu moartea de către zâne. Jocul călușarilor se face pentru a se apăra de acestea, deoarece zânele dau blesteme și boli, fură bărbații.
Obiceiurile călușarilor sunt descrise de poetul maghiar Balassi, care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans. La serbarea încoronării lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572) poetul a arătat câteva mișcări al jocului călușarilor, obținând admirația celor din jur.
De asemenea scriitorul secui Dozsa Daniil , în opul istoric "Kornis Illona II" (Pesta, 1859) vorbește despre vechimea jocului călușarilor cu ocazia unei serbări dată de Sigismund Bathori la 19 octombrie 1599, în onoarea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, serbare la care fuseseră de față și Doamna Munteniei cu cele două fiice Beatrice și Florica și Pătrașcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău și Alba Iulia, sub ruinele de la Piatra Caprei.
La această sărbătoare - zice Dozsa - au luat parte și ostași ai lui Mihai Viteazul. Călușarii, care erau sub conducerea Vornicului Baba Novac, au executat jocul:

"Într-un cerc mai larg erau așezați 12 stâlpi pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se așezase câte un jucător. Înăuntrul stâlpilor se afla o pânză orientală, cu o țesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi. În jurul stâlpilor erau înșirați o sută de călușari, rezemați după datina poporului, cu mâinile și capul pe bâtele lor ghintuite cu argint.
Pe cap aveau căciuli negre din blană de miel, împănate cu betele și pene aurite. Purtau cămăși albe până la genunchi, care se strângeau în creț printr-un brâu de piele (șerpar) încărcat cu bumbi. Opincile erau legate după datina romană, cu curele roșii, șerpuite peste pulpe până la genunchi și cu zurgălăi de argint, în contrast cu cioarecii albi de postav.
Vătavul era un muntean pe nume Florian, cel mai renumit călușar al timpului. Odată ce Principele și Doamna Munteniei au sosit, la un semn al lui Florian a început muzica și cei o sută de călușari din jurul stâlpilor au pornit să joace, recitând strofele jocului."

2 Comments

Iubirile Regelui Carol al Romaniei

3/13/2015

1 Comment

Viaţa Regelui Carol al II-lea a urmat un traseu plin de iubiri de la leagăn până la tron. A cules cu plăcere orice floare i-a ieşit în cale. Iar când aceasta ofilea, o dădea la o parte, neglijent, fără vreo mustrare de conştiinţă.
Iubirile intense sunt caracteristice familiei regale româneşti, mult mai mult lui Carol al II-lea decât tatălui său, Ferdinand, şi el cunoscut drept un gigolo la curţile europene în tinereţe, chiar dacă la bătrâneţe avea să fie supranumit "cel drept".
Destinele celor doi au fost influenţate profund de sentimente de patriotism şi pasiune. Ferdinand, la fel ca şi Carol, nu se dădea în lături de la relaţii cu femei simple - cerea însă frumuseţe pentru a oferi în schimb favoruri. Ferdinand a respins o femeie pe care o iubea pentru a câştiga coroana, Carol a renunţat la tron pentru frumuseţea roşcată, Magda Lupescu.
Înainte ca bătrâneţea să se facă simţită, Ferdinand se concentrase asupra fiului său cel mai mare, încăpăţânatul Carol, ale cărui escapade amoroase cauzau mai multe bârfe decât aventurile tuturor celorlalţi membri ai familiei regale la un loc. Ferdinand îl iubea imens pe Carol şi i-a fost un dascăl bun atât în metodele de stăpânire a unui regat cât şi în cele de cucerire a femeilor.
"Poţi avea câte iubite vrei", îi spunea bătrânul, "dar nu te încurca vreodată cu femei urâte. Tot ceea ce faci e oglinda gustului şi inteligenţei tale. Dacă nu personalitatea, familia din care faci parte îşi va oferi posibilitatea să alegi ceea ce vrei. Dacă nu e permanent, mai bine fiica frumoasă a unui grădinar decât odrasla hidoasă a vreunui duce. Dacă trebuie lasă-ţi instinctele să-ţi domine fizicul dar nu mintea. E de preferat să ai cât mai multe iubiri cât timp eşti tânăr - vei avea astfel destule amintiri la bătrâneţe."
Cât de bine a urmat Carol sfaturile tatălui său...ştim deja. N-au existat situaţii din care să nu poată să iasă basma curată şi a crezut mereu că orice femeie are preţul ei.

Prinţul Ferdinand, Regele Carol I, Prinţul Carol al II-lea

Să ne întoarcem în 1881 - Carol I şi Regina Carmen Sylva domnesc în România. Prinţul William de Hohenzollern era moştenitorul de drept la tronul României dar renunţă şi onoarea îi va reveni fratelui mai tânăr, Ferdinand. Fiu al lui Leopold de Hohenzollern şi al Antoniei, infanta Portugaliei, se născuse la Sigmaringen pe data de 24 august 1865. A avut parte de o educaţie aleasă şi când a fost chemat la Bucureşti pentru a-şi asuma coroana a uimit întreaga Europă cu povestea lui de dragoste.
Mătuşa lui, Regina Elizabeta, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, o avea drept fecioară de onoare, "primă favorită", pe frumoasa Elena Văcărescu, de descendenţă nobilă dar nu regală. Carmen Sylva dorea ca Elena Văcărescu să se mărite cu Ferdinand. Regele Carol s-a înfuriat, întreg cabinetul politic s-a opus unui asemenea mariaj. Ferdinand a fost însă de acord iar Regele a decis că Elena Văcărescu nu mai are ce căuta în apropierea fiului său. Carmen Sylva a căzut în depresie, a refuzat să se despartă de Elena Văcărescu şi a plecat împreună cu aceasta la Veneţia, unde fusese exilată.
Ferdinand şi-a călcat pe mândrie şi Elena Văcărescu a dispărut din paginile istoriei regale. Apoi Ferdinand s-a auto-convins că e îndrăgostit de Prinţesa Maria a Marii-Britanii, fiica celui de-al doilea băiat al Reginei Victoria, ducele de Edinburgh. Prinţesa avea doar 17 ani, era inteligentă şi cultă.
Din cei 6 copii ai acestui cuplu au trăit 5. Carol s-a născut în 1893. Ceilalţi sunt Prinţesa Elizabeta, născută în 1894, măritată în 1921 cu Regele George al Greciei care, mai târziu, va abdica; Prinţesa Maria, născută în 1899, măritată cu Regele Alexander al Yugoslaviei; Prinţul Nicolae, născut în 1903 şi Prinţesa Ileana, născută în 1908.
Regele Ferdinand a fost respectat, dar nu iubit. Uralele poporului, la vederea trăsurii regale, erau adresate Reginei Maria.
La vârsta de 8 ani Prinţul Carol juca "jocul dragostei" în timp ce alţi copii de vârsta lui făceau sport. Era prezentă Anna, fiica lui Sergius - gazda. O fetiţă frumoasă de 10 ani cu ten închis şi păr auriu.
"Domnule", i-a spus Carol lui Sergius, "Vreau să mă căsătoresc cu fiica ta."
"Suntem onoraţi de această dorinţă", i-a răspuns gazda jocului. "Iar dacă nu o veţi lua în căsătorie onoarea noastră e compromisă, ceea ce nu putem accepta. Vă rog să îmi daţi de îndată un răspuns, dacă nu am să mă adresez Regelui."
"Am să fac ce vreau eu, fie că vorbeşti sau nu cu tatăl meu", i-a răspuns sec Carol.
Sergius era doar un servitor la curte dar a ştiut să profite de această poziţie, trimiţându-şi fiica la studii la Paris. Despre ea se bârfea mai târziu cum că ar fi fost una dintre femeile la care Carol se oprea în timpul escapadelor sale amoroase.
Carol a crescut şi a avut parte de o educaţie bună, atât în literatură, arte dar şi în dragoste. Uneori era un partener extraordinar de conversaţie, alteori părea un idiot. A fost trimis la Munchen, la Academia de Arte. Fugea de profesorii săi şi era găsit de nenumărate ori în compania bucălatelor bucătărese.
Avea 15 ani şi era un băiat cu maniere deosebite. Nici Regina Maria şi nici Ferdinand nu l-au certat odată întors la Bucureşti. Tatăl său i-a ales pentru mai departe un curs de literatură, incluzând autobiografia lui Cellini.
Cellini a devenit astfel o influenţă puternică în viaţa lui Carol care nu se distinsese până atunci nici ca artist nici ca sportiv. Viaţa şi iubirile lui Cellini l-au făcut curios şi a ajuns să admire influenţa geniului italian asupra femeilor. A început să îl imite. Era popular printre cei de la curte şi toate femeile plecau ochii fecioreşte în prezenţa lui. Nu înseamnă că nu se lăsa cu obraji înroşiţi şi chicote după trecerea lui.
Exista totuşi multă demnitate în familia regală, mesele erau frugale, niciunui copil nu i se permitea să uite că e de viţă aleasă.
"Nu suntem bogaţi", spunea Regele Ferdinand. "Nu ne putem oferi luxul unor Hohenzollern sau al unor Windsor." Trebuie specificat că Regele Ferdinand a lăsat o moştenire de 70.000.000 de dolari, cea mai mare moştenire a regatului său.
Chiar şi aşa, fastul nu lipsea de la ceremoniile regale sau apariţiile publice.
"Oamenii nu se bucură atunci când ne văd - ne respectă doar. Şi prefer aşa. Prea multă bucurie la vederea Regelui poate însemna pericol" susţinea Ferdinand.
Aflându-se într-o zi în trăsură alături de mama sa, Carol a observat în mulţime o femeie frumoasă care-l privea stăruitor. Regina Maria a observat şi ea schimbul de priviri.
"Distracţiile tale ne vor aduce necazuri", i-a spus lui Carol.
"E fiica unuia dintre cei mai cunoscuţi ofiţeri ai Armatei", a replicat Carol. "Tata o place imens".
Astfel, la vârsta de 21 de ani Carol se îndrăgosteşte pentru prima dată serios.
Maiorul Lambrino făcea parte din Garda Regală - un bărbat bine, sportiv dar cartofor, activ în cluburile de noapte din Londra şi Cairo. Un soldat excepţional fără prea multe ambiţii. S-a făcut de la început că nu vede relaţia dintre Prinţul Carol şi fiica lui frumoasă, d-ra Zizi Lambrino şi a permis celor doi să se întâlnească mult mai des decât cereau uzanţele vremii. Nimeni nu poate susţine că dragostea lui Carol pentru Zizi nu a fost sinceră.

Prinţul Carol al României

Anunţarea căsătoriei celor doi a luat pe toată lumea prin surprindere. Chiar dacă era fericit, Maiorul Lambrino a ţinut să specifice, măcar de dragul convenienţelor: "Îţi pui în pericol dreptul la tron". Cunoştea însă foarte bine încăpăţânarea caracteristică a prinţului.
Carol n-a cedat o clipă. Pentru prima dată numele său a devenit cunoscut peste hotare şi cei doi nu-şi mai ascundeau relaţia. Erau văzuţi împreună în locuri publice şi, foarte ciudat, când prinţul a plecat în vizită la Viena, Zizi Lambrino împreună cu tatăl ei se aflau deja acolo. Maiorul îşi vedea de jocurile sale de cărţi iar Carol împreună cu Zizi ieşeau fără escortă la teatru sau la plimbare. Ziarele străine începuseră să devină interesate de aventură şi tot mai multe articole erau publicate despre cei doi.
Acasă, Regele Ferdinand suferea. Susţinea în orice moment că fiul său putea să aleagă orice femeie pentru o aventură dar nu a ezitat să îl cheme imediat pe Carol în România pentru a-l pregăti pe acesta în vederea încoronării.
Regina Maria a avut o singură intervenţie, cerându-i hotărât fiului ei să renunţe la relaţia cu Zizi. Nu a existat o a doua cerere de acest fel.
28 iunie 1914 - se trage un foc de pistol la Saraievo şi întreaga lume explodează. Războiul se întinde în toată Europa. România e sfâşiată de un conflict intern - pe de o parte Regina Maria cerându-i lui Ferdinand să stea de partea Aliaţilor, pe de altă parte Ferdinand, cu strămoşi germani. Ţara va intra în război alături de Franţa, Anglia, Belgia şi Rusia.
Maiorul Lambrino se afla pe front. Carol făcea parte dintr-un regiment combatant şi se afla fie pe front fie în spatele frontului, distrându-se cu colegii ofiţeri. Dragostea era însă prea mare. Într-o seară nu a mai apărut la jocul de cărţi şi două zile mai târziu se căsătorea cu Zizi la Odessa fără a avea aprobarea părinţilor şi fără vreo sancţiune din partea guvernului român.
În schimb în timpul lunii de miere a fost arestat pentru dezertare, ameninţat cu Curtea Marţială. A fost condamnat la închisoare timp de 75 de zile într-un fort militar.
Presa internaţională nu avea timp de problemele Prinţului Carol - se semna armistiţiul. În schimb România fierbea din cauza prinţului neascultător care, la 24 de ani, se căsătorise cu Zizi - Septembrie 1918.

Carol şi Zizi Lambrino

Însurat? Nicio problemă. Escapadele amoroase ale lui Carol devin amuzamentul Europei. Spioni ai lui Ferdinand şi ai Reginei - aflaţi la Paris, Odessa, Viena, Nisa - raportează familiei regale la Bucureşti fiecare mişcare a prinţului şi fiecare aventură nocturnă. Articole în toate ziarele se ocupă de acelaşi lucru. Dacă virtuţile nu i-au adus notorietatea, lipsa de morală l-a propulsat mondial.
Carol n-a uitat-o pe Anna, iubirea din copilărie. Şi în acest timp Zizi oftează şi plânge.
Anna, fiica lui Sergius, părăsise mănăstirea din Paris - era o fecioară voluptuoasă, înzestrată bine de la natură. Avea ochi negri, dansa cu multă graţie iar vocea ei - mărturisea Carol - era ciudată dar plăcută. Discuta cu multă plăcere toate bârfele pe care le auzea la mănăstire, în principal de la Maica Superioară.
"Prinţul Carol o părăseşte pe Zizi pentru o iubire din copilărie" suna titlul unui articol publicat în America.
Atât doar că prinţul nu a pierdut prea mult vremea cu Anna. S-a întors degrabă lângă Zizi, mai frumoasă ca niciodată, care-l aştepta cu lacrimi în ochi şi cu un copil în pântece.
Odată ce Zizi dă naştere unui băieţel, Carol face primul anunţ prin care renunţă la tronul României. România rămâne gură-cască. Curtea regală încearcă orice pentru a-l determina pe Carol să anuleze căsătoria sau să ceară divorţul. Fiicei maiorului Lambrino i se oferă imense sume de bani pentru a accepta un divorţ. La început însă e neînduplecată, cu atât mai mult cu cât tatăl ei o sfătuieşte să se ţină de prinţ "cum se ţine o viţă de vie de pereţii unei biserici".

"Draga mea fiică", scrie maiorul Lambrino, "nu uita că eşti soţia unui bărbat care va fi, într-o zi, regele României. Dacă joci cărţile cum trebuie, vei reuşi să păstrezi numele şi drepturile care-ţi revin. Tatăl tău îţi e alături în aceste clipe grele". Se spune că în aceeaşi perioadă maiorul negocia un împrumut mare cu Prinţul Carol. Nu era omul care să nu profite de situaţie, încercând astfel să asigure un viitor familiei sale.

Zizi Lambrino cu fiul ei, Mircea Grigore-Carol

S-a afirmat că, după divorţ, Curtea Regală i-a asigurat financiar viitorul atât fostei soţii a lui Carol cât şi copilului acestora. Mai târziu avocatul ei a susţinut că a fost vorba doar de o modestă pensie.
Dar aşa cum Anna a reapărut la un moment-dat în viaţa Prinţului, se va vedea că şi Zizi îl va bântui mai târziu pe nestatornicul Carol.
Renunţarea lui Carol la tron nu a fost luată o clipă în serios. Când acesta s-a întors la Bucureşti, s-a crezut că "aventurile" au luat sfârşit. Curtea regală era de părere că prinţul trebuia să se însoare cu o femeie de acelaşi rang, să renunţe la plăcerile trupeşti "neoficiale" şi să se pregătească să conducă ţara. Ferdinand îmbătrânea iar Regina Maria era preocupată de curăţenia din casă "pentru ca viitorul Rege să se simtă comfortabil".
Unii spun că Zizi a fost marea dragoste a lui Carol, alţii că a iubit-o mai mult pe D-ra Lupescu.
După divorţ presa a dat în vileag o scrisoare a lui Carol către Zizi, în timp ce acesta îi făcea curte:

"Zizi, Draga Mea,
Sufletul meu, cât de rezervată eşti, la vârsta ta! Se pare că nu crezi că mai există bărbaţi pentru care dragostea înseamnă mai mult decât puterea sau tronul. Îmi urăsc familia. Urăsc viaţa la palat. Nu mă încântă deloc că va trebui să port o coroană. Dacă mă bucură ceva e visul de a-ţi fi alături şi de a avea o viaţă normală şi fericită cu tine. Frumoasa mea! Cere-mi orice sacrificiu! Aş vrea să pot purta straie de ţăran, să muncesc toată ziua la câmp şi seara, cu coasa pe umăr, să mă întorc acasă, la tine. Iubita mea Zizi, spune-mi ce doreşti să fac şi se va împlini! Testează-mi sinceritatea!"

Şi ca o dovadă a devotamentului lui Carol pentru Zizi, o altă scrisoare apare mai târziu, scrisă după căsătoria lui Carol cu Prinţesa Elena.

  "Draga mea,
Zizi a mea - îţi scriu această scrisoare ca pe o confesie tragică - plec din viaţa ta, poate nu pentru totdeauna dar cel puţin deocamdată. Viaţa alături de tine mi-a fost senină şi fericită. Mâini haine îmi răpesc acum tot ceea ce am păstrat mai drag în sufletul meu. Păstrează această scrisoare cu grijă căci prin ea recunosc că sunt tatăl copilului pe care îl vei aduce curând pe lume. În ciuda anulării căsătoriei noastre, mă consider încă soţul tău. Fiul tău e şi fiul meu...O, Zizi, te iubesc..."

După naşterea băiatului prinţul nu şi-a ascuns extazul. I-a scris din nou:

  Din nou soţiei mele dumnezeieşti,
Zizi a mea. Sunt extaziat, ştirea mi-a adus nespusă fericire. Am ţopăit şi dansat de bucurie. Curând am să vă ţin pe amândoi în braţe."

Se pare că n-a existat o fiinţă mai sentimentală în Europa, cu mai mult suflet decât Maria, sora mai mică a lui Carol. Ea este cea care a devenit cea mai bună prietenă a Prinţesei Elena a Greciei. Cele două erau mereu împreună în timpul vizitelor în Elveţia şi Maria i-a asigurat Elenei un sejur de vis când aceasta a vizitat România.
Familia Regală se pregătea să plece la Roma şi Maria şi-a luat rămas-bun de la Elena. Apoi şi-a îmbrăţişat fratele, pe Carol.
"Adu-o înapoi repede", plângea ea. După puţin timp Carol într-adevăr a adus-o înapoi pe Elena, aceasta devenindu-i soţie.
Bucuria domnea în România. Toate problemele regale păreau a fi rezolvate şi ţara îşi putea vedea acum de drumul spre prosperitate.
Noul cuplu era bogat, tânăr, sănătos şi promitea multe. Căsătoria avusese loc la 10 martie 1921, la Atena, şi cei doi erau felicitaţi de toată lumea.
Prinţesa Elena era fiica Regelui Constantin al Greciei. Mama ei era Prinţesa Sophie a Germaniei. Elena era o frumuseţe plină de şarm şi personalitate iar românii au iubit-o extraordinar de mult.
Regatul României urma aşadar să aibă din nou la tron o regină frumoasă, graţioasă şi inteligentă.

Prinţesa Elena a Greciei, Prinţul Carol al României

În decembrie 1925 Carol intră într-o nouă poveste de infidelitate care le depăşeşte pe toate celelalte. Cu o lună înainte luase parte, la Londra, la înmormântarea Alexandrei de Danemarca, Regina Angliei. După ceremonie Carol s-a oprit în Paris, întâlnindu-se cu prieteni mai vechi şi cheltuind bani ca un nabab.
La Bucureşti exista un oarecare negustor pe nume Lupescu, un tip simplu dar priceput în ale afacerilor. Avea o fiică, Magda, plină de şarm, cu părul roşcat. "Ochii ei", a declarat Carol, "sunt scânteietori precum Calea Lactee".
Carol a fost înconjurat de intrigi romantice încă din zilele tinereţii. La 16 ani avea o relaţie serioasă cu o femeie de 30 de ani. Devenise o figură familială la Teatrul Naţional din Bucureşti fiind atras de actriţe şi de fetele din corul de acolo. Avusese şi ajutor: directorul teatrului îi făcea cunoştinţă cu tinerele domnişoare de acolo.
Se spune aşadar că pe Magda Lupescu a cunoscut-o la teatru. Aceasta a devenit cea de-a treia femeie pe lista dramelor prinţului. Magda fusese măritată de la 16 ani şi a divorţat curând după ce l-a întâlnit prima dată pe Carol la Bucureşti, chiar dacă legătura dintre ei a fost descoperită mult mai târziu.

Magda Lupescu

Dacă iubirile lui Carol nu-l pot ierta, e clar că nici Carol nu-şi poate uita iubirile chiar dacă dragostea pentru ele se mai răceşte. Între Carol şi Magda are loc un schimb de scrisori, timp în care se duc negocierile de divorţ cu Zizi Lambrino, timp în care se duc tratativele pentru căsătoria cu Prinţesa Elena a Greciei. Devine foarte clar că prinţul şi roşcata Magda plănuiseră din timp întâlnirea din Franţa, după înmormântarea Reginei Angliei. Dar întâlnirea lor nu a fost ţinută în secret. Carol s-a afişat cu Magda peste tot. Au vizitat cafenelele faimoase, teatrele şi cluburile frecventate de mulţi străini cunoscuţi ce locuiau în Paris.
Carol a cumpărat acolo o casă. Venitul său în acea perioadă era de 30.000 de dolari pe an - venit rezultat din moştenirea pe care i-o lăsase bunicul său, Carol I - dar acesta nu-i fusese de ajuns, aşa că a fost recomandat unui bancher în vederea unui împrumut.
Casa lor a devenit un locaş de orgii, se ţineau petreceri şi cei doi călătoreau mult în aceeaşi perioadă. Au vizitat Milano, Veneţia, Torino - urmăriţi mereu de presă. La începutul lui 1925 Regina Maria a trimis un emisar special la Paris cerându-i lui Carol să revină imediat acasă, alături de soţia şi de copilul său Mihai - care avea deja 4 ani - şi să o părăsească pe Magda. Fără nici un rezultat.
În decembrie 1925 Carol a trimis tatălui său Ferdinand o notificare prin care renunţa la tronul României.
"Am să renunţ, de asemenea, la apartenenţa mea la Casa Regală", a adăugat. Indignarea în România e imensă şi, la 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă va promulga trei legi ratificând acceptarea renunţării lui Carol la tron şi instituind o regenţă - vezi aici.
Regina Maria nu îl mai tolerează pe Carol şi în curând ruptura dintre ei devine evidentă. În octombrie 1926, în timp ce se îndreaptă către America, declară:

"Carol a făcut o greşeală imensă. Îşi va primi pedeapsa cum merită, prinţ sau nu. Sper doar că într-o zi se va întoarce."

În timp ce fiul său Mihai e numit rege, Carol şi D-na Lupescu trăiesc într-o vilă în afara Parisului. Un mesager le va aduce vestea morţii Regelui Ferdinand urmat de un altul, cu un mesaj de la I. C. Brătianu amintindu-i că România şi-a închis porţile pentru fiul rătăcitor. Va continua o vreme să se auto-intituleze "Regele Carol al României". Mai târziu însă îşi va lua numele de Carol Caraiman.

Carol şi Magda Lupescu

Magda Lupescu îl va ruga stăruitor pe Carol să se întoarcă în ţară. Îl va urma sau va rămâne în Franţa, cum va spune prinţul.
"Nu plec acum. Brătianu e adversarul meu politic. Am să-l înving când va veni vremea" răspunde Carol.
Cei doi trăiesc deja de mai mult de patru ani fără a fi căsătoriţi. Fugiseră împreună când Magda avea 25 de ani şi Carol 32. Au rămas împreună până când Carol ia avionul şi se întoarce în România auto-proclamându-se rege.
E primit cu braţele deschise, căci românii sunt un popor plin de temperament, gata să ierte aventurile dacă e vorba de o persoană cu sânge nobil. Şi e mult mai bine să ai un rege matur decât un copil de 9 ani.
"Mihai are destul timp să se bucure de copilărie şi să poarte coroana când tatăl său va îmbătrâni şi-l va urma pe Ferdinand". Bucuria sosirii regelui face ca poporul să uite că Ferdinand abia a fost înmormântat.

Mihai şi Carol

1 Comment

Pescarii Romaniei

3/12/2015

1 Comment

(Dorothy Hosmer, National Geographic, 1940)

Pe Dunăre, pe teritoriu românesc, locuieşte o comunitate lipovenească. Mai degrabă supravieţuieşte acolo, deoarece povestea acestor oameni pare desprinsă din scrierile lui Puşkin.
E o bucată din Rusia, această comunitate. Şi prima mea întâlnire de acest fel a avut loc în timp ce călătoream prin Bucovina, acolo unde ţăranii ucrainieni poartă părul tăiat "cu blidul", au pământurile lor şi urmează aceeaşi religie ca pe vremea Ţarului.
Fiind în Bucureşti am auzit de vastul şi miraculosul tărâm al Deltei Dunării şi, de îndată ce a sosit primăvara, mi-am procurat permisele militare necesare - mă îndreptam spre Vâlcov.

A trebuit să-mi las bicicleta - cea care mă însoţise, temerară, de la Cracovia până la Bucureşti. În acest ţinut nu există căi ferate şi nici drumuri circulabile. Nu puteam ajunge la destinaţie decât pe apă.
Pe vasul "România Mare" - pe care m-am suit la Olteniţa - l-am întâlnit pe Serghei Nicolaievici, un rus din Vâlcov.
Silistra râmâsese în urma noastră, apoi marele pod de la Cernavodă, singurul pod care traversează Dunărea. Aici marea e la doar 50 de km şi s-a pus de mult în discuţie construirea unui canal, întrucât fluviul, în loc să-şi urmeze cursul firesc, o ia brusc la nord şi se "rătăceşte" pentru peste 300 km.
Trecem repede de lanuri cu grâu, porturi mici, mlaştini întinse. Ajungem, într-un final, la Galaţi. Vase Româneşti, germane şi greceşti stau ancorate în port, încărcând lemn şi grâne care vor pleca apoi spre Europa Centrală sau spre porturile Atlanticului.
Am reuşit să vedem şi casele din apropierea portului, construite pe teren atât de jos încât sunt inundate complet atunci când plouă.
"E dureros de mare dorul de casă când văd locurile astea", spune Serghei, în rusă.
Străzile acoperite cu apă merită, însă, cu desăvârşire, numele de "Mica Veneţie".
Pentru Serghei însă, călătoria nu e una obişnuită. E fiu de lipovean, purtat de război, de la 16 ani, departe de casă. Campaniile de cucerire care s-au purtat pe teritoriul României i-au smuls rădăcinile adânci, lui şi altor milioane de pescari, oieri, ţărani. S-a trezit al nimănui, în Bucureşti.
Mai întâi a încercat să-şi câştige traiul cântând la balalaică, pe urmă a vrut să se facă actor. Viaţă plină de sărăcie într-un Bucureşti de după război. Dar viaţa la oraş s-a dovedit a nu fi pentru el. După 20 de ani, a descoperit că exista în sufletul său ceva mult mai puternic. Acum se întorcea la viaţa de pescar.
"Mulţi lipoveni au murit de dor în timpul războiului", îmi spune. "Şi cei care au murit au cerut doar un pumn de pământ de acasă, pentru a li se părea că nu mor în străinătate".
Lângă Tulcea Dunărea se împarte în trei mari braţe ce se scurg încet prin sălbăticia Deltei. Cel din mijloc, având drept port Sulina, e singurul pe care pot circula vasele mari. Dar, surprinzător, 67% din totalul apei se scurge pe braţul nordic, pe la Chilia. Doar o mică parte din vase se avântă însă pe acest braţ, în special cele care transportă peşte şi caviar.
Ca parte a Basarabiei, Vâlcov a aparţinut Rusiei între 1878 - 1918. Acum e din nou teritoriu Românesc.

Masă lipovenească. Peşte şi supă de peşte, linguri de lemn şi pâine acră, neagră, coaptă în cuptoarele lipoveneşti. În mod normal lipovenii poartă o barbă lungă dar, mai nou, tinerii necăsătoriţi sunt bărbieriţi.

Obiceiurile vechi s-au mai schimbat. Întreaga regiune a fost scena unor schimbări continue de populaţie şi rase.
La 160 de km spre sud se află Constanţa, oraş al cărui nume - Tomis, unde a fost exilat Ovidiu - a fost uitat de-a lungul secolelor petrecute sub ocupaţia Imperiului Otoman.
Ani de-a rândul Ţarul şi Sultanul au tânjit bogăţiile Deltei. La sud de fluviu, de-a lungul coastei, sunt sate de tătari, bulgari, germani şi turci. Pe când ne aflam în portul Tulcea am putut să văd turnurile minaretelor, urme lăsate de Imperiul Otoman.
Apoi, la Ismail, pe partea de nord a Deltei, am reuşit să văd acoperişurile roşii, rotunde, ale bisericilor ortodoxe ruseşti. Aici a fost teritoriul ce marca graniţele Imperiului Rus.

Turnurile catedralei din Vâlcov. Teritoriul a devenit din nou Românesc în 1918. Ţăranii, în aceste bărci lungi, au transportat armatele Ţarului Alexandru peste Dunăre, în lupta contra oştilor otomane (1877).

Şi totuşi Ismail a fost pentru o bucată de vreme o puternică fortăreaţă turcă. Fortăreaţa a fost atacată şi distrusă în 1790 de Generalul rus Alexandru Vasilievici Suvarov.
"România Mare" îşi continuă drumul prin canalele întortocheate, ce arată toate la fel. Apoi, cu o sforţare, suntem gata să urcăm împotriva curentului, spre docul Vâlcov.
Portul e plin de lăzi, butoaie şi localnici. Un bărbat cu barbă stufoasă stă retras. Serghei îşi recunoaşte fratele. Se îmbrăţişează şi se sărută de trei ori pe fiecare obraz. Fratele - cu care Serghei îmi face cunoştinţă - se ţine drept şi e foarte serios.
"Uite ce bărbat! Aşa aş fi fost şi eu dacă nu stăteam la oraş", se întoarce mândru spre mine Serghei. "Trebuie să vii la noi acasă", mai spune.
Mă uit în jur - niciun hotel, nicio trăsură. Peste tot doar străzi inundate şi canale. Ne suim într-o barcă lungă şi fratele lui Serghei vâsleşte îndemânatic spre "străzile" laterale, atât de înguste încât abia au loc două bărci să treacă una pe lângă cealaltă.

Portul de la Galaţi

Ne întâmpină bărbaţi cu ochi albaştri şi bărbi stufoase - toţi sunt desculţi. Privirile le sunt deschise şi copilăroase. Se dau la o parte din calea unei femei ce cară două doniţe cu apă. Alte două femei vâslesc într-o barcă plină cu nămol. Mă uit la Serghei şi acesta îmi explică:
"Nămolul e folosit la construirea şi repararea caselor. Când e întărit e la fel de tare ca şi argila. De fiecare dată când se crapă pereţii, dăm cu nămol umed peste crăpătură. Pe urmă văruim şi casa e ca nouă".
"Femeile fac treburile astea. În fiecare sâmbătă văruiesc casele pe dinăuntru şi pe dinafară", continuă el.

În timp ce bărbaţii pescuiesc, femeile cară nămol pentru repararea caselor.

"Cazacii de pe mare", cum au fost denumiţi lipovenii.

Barca se opreşte lângă un mic debarcader, aparţinând unei case. Păşim dincolo de poartă - printr-o grădină de legume - şi ajungem la o casă scundă, de culoarea nămolului ars. De ambele părţi ale casei sunt plantaţi trandafiri.
Când intrăm, toţi membrii familiei se înclină - femeile chiar mai adânc decât bărbaţii. Serghei păşeşte drept spre icoana familiei, care atârnă pe peretele din faţa intrării. Se apleacă, îşi face larg semnul crucii. Mâna îi atinge fruntea, apoi pleacă până în apropierea podelei, pe urmă de la umărul drept la cel stâng.
Repetă închinarea de trei ori şi pe urmă se plimbă pe la fiecare membru al familiei, începând cu cei bătrâni - îi sărută pe fiecare de trei ori pe obraji. În timpul întregii ceremonii de primire a fiului rătăcitor domneşte tăcerea. Cu toţii păreau a fi mult mai mult decât nişte simpli pescari.
"Cum am ajuns să trăim aici? Pe vremea Ţarului Alexandru, tatăl lui Petru cel Mare, preoţii de sub Patriarhul Nikon au decis să traducă din greacă Biblia. Bineînţeles, au găsit lucruri, exprimări pe care le-au considerat greşite şi le-au corectat. Mulţi dintre ruşi n-au înţeles însă de ce au trebuit corectate nişte lucruri care fuseseră bune timp de 500 de ani. Acesta a fost începutul divizării Bisericii."
"La început n-au fost diferenţe prea mari. Credinţa ortodoxă făcea crucea cu trei degete, ce reprezentau Sfânta Treime. Noi, lipovenii, credem că Sfânta Treime e reprezentată de degetul mare şi următoarele două degete şi ne facem cruce cu cele două degete mari, aşa cum vedem în icoane că a binecuvântat Iisus."
"Dar, pe urmă, Ţarul Alexandru a vrut să încalce toate obiceiurile vechi şi să europenizeze Rusia. A fost primul ţar care a vizitat Europa de Vest, a tăiat bărbile boierilor şi a introdus fumatul tabacului."
"A vrut să construiască o flotă pentru a-i învinge pe suedezi. Aşa că a mers în Anglia şi Olanda pentru a învăţa cum se construiesc vasele de luptă. A lucrat acolo un an, drept simplu muncitor, apoi s-a întors şi a vrut să schimbe totul. O mare parte a ruşilor nu l-au mai privit drept Ţar Batiuşca - Tătuca - ci drept Anticristul.

Sunt puţine familiile fără cel puţin o lotcă. "Străzile" inundate ale Vâlcovului sunt mărginite de poduri şi debarcadere din lemn.

"Petru şi-a tăiat barba şi a început să fumeze; în loc de hainele lungi, boiereşti, tivite cu blană de zibelină sau castor a decretat şi început să poarte noul caftan, schimbând astfel costumul naţional. Fiul său, Alexandru, a rămas în vechile tradiţii - boierii au văzut în dânsul salvarea şi speranţa - dar tatăl său l-a omorât."
Credincioşii vechi şi-au căutat refugiu în sălbăticii. O sectă din munţi, ce credea că Anticristul s-a ivit în persoana Ţarului, a declarat că venise Ziua Judecăţii. Secta a ars toate bisericile, în timp ce credincioşii erau înăuntru."
"Petru cel Mare a trimis poliţia ca să lupte împotriva oamenilor - mulţi dintre aceştia credeau în spusele sectanţilor. Credincioşii au fost obligaţi să se ascundă din ce în ce mai departe. Unii au ajuns în Siberia, alţii în Caucaz. Alţii au plecat din pădurile de tei, de unde numele de lipovean (lipa = tei, rus.) şi au ajuns aici, în Deltă, care, pe acea vreme, era teritoriu turcesc.
"Mlaştinile şi miile de insule erau pustii aşa că strămoşii noştri s-au aşezat aici şi-au numit aceste locuri Vilkov, de la rusescul vilka = furculiţă, după cele trei canale ale Deltei. Au săpat câteva canale şi, cu nămolul de la acestea, au creat fâşii de pământ mai ridicate pentru case. Au continuat să poarte bărbile lungi, ca boierii, şi au refuzat să fumeze, păstrându-şi vechile obiceiuri."

În aşteptarea "recoltei". Pescuitul e, aici, o meserie extrem de riscantă, din cauza furtunilor puternice. Acoperişurile sunt distruse adesea. În multe case pescarii dorm pe sobe joase în timpul nopţilor geroase de iarnă.

După ce ritualul s-a încheiat, ne-am aşezat cu toţii la masă. Fiecare aveam o lingură din lemn, şlefuită cu grijă. Mai întâi am primit peşte fiert, iar mai apoi supă limpede de peşte cu puţini cartofi în ea. În loc de pâine am mâncat piroşte (pirozki), un aluat din făină neagră umplut cu varză.
Urmând exemplul bărboşilor, masa s-a desfăşurat în tăcere. Dar, la sfârşit, am avut parte de căpşuni mari şi proaspete servite cu smetana, smântână. Focul duduia în samovar şi la masă erau aduse căni cu ceai fierbinte, aburitor.
Mama lui Serghei s-a aplecat peste strachini şi a mai aruncat o lingură de smântână peste căpşuni. A izbucnit un hohot de râs general. Stânjenit, Serghei s-a întors spre mine pentru a-mi explica.
"Copiii iubesc smântâna. Aşa că atunci când un copil e mai răsfăţat, primeşte smântână mai multă, dar i se spune "smetanik". Aşa mi-au spus mie, acum."

La pescuit de sturion.

"Acum mi se spune povestea berzelor şi a raţei", mă informează Serghei. "Se spune că o raţă a ouat un ou în cuibul unei berze, pe casă. O adunare a berzelor a venit de îndată. S-a decis că ceva nu e în regulă şi mama barză şi raţa au fost omorâte iar cuibul distrus."
"Ştim că berzele sunt foarte stricte în ceea ce priveşte viaţa lor", îmi explică el. "Vin în fiecare an, la acelaşi cuib, aceeaşi pereche. Când le vedem ştim că iarna s-a terminat. Fiecare casă trebuie să aibă un cuib de barză pe acoperiş pentru că berzele aduc noroc."

O casă norocoasă. Aceeaşi pereche de berze vine, an de an, la acelaşi cuib. Unele berze trăiesc atât de mult încât pot fi văzute de mai multe generaţii din aceeaşi casă.

Dar cel mai mult se discută despre dezastrul care a lovit Vâlcovul în timpul iernii.
"Uneori Dunărea îngheaţă într-o singură noapte. Vasele rămân prinse în gheaţă până în primăvară. Iarna trecută toată Dunărea a îngheţat. Iar, odată cu venirea primăverii, apa s-a umplut cu sloiuri de gheaţă şi peste tot au fost inundaţii. A plouat şi-a plouat. Apa s-a umflat peste măsură, până când tot satul a ajuns sub ape."
În timpul acestui dezastru familia lui Serghei a pierdut unul din cei mai bătrâni membri. Acesta a murit de frig, în barcă, într-una din cumplitele nopţi de iarnă. Casa din nămol fusese distrusă de ape.
"Iernile noastre...brrr! Gardurile ce mai ţin zăpada, dar casele sunt acoperite cu totul. E de neimaginat."

Cârligele de pescuit, din aluminiu şi oţel, aduse din Anglia, sunt unse cu ulei.

Serghei pufneşte în râs. "Când eram mic îmi spuneam că, dacă am să fiu cuminte, va ninge cu zahăr. Şi dacă ninge de Crăciun se spunea că Sfântul Nicolae îşi scutură barba peste case."
La masă eram aşezaţi 12. Când am terminat de mâncat, toţi şi-au făcut cruce de trei ori şi mama lui Serghei m-a luat în camera în care aveam să dorm.
Covoare în stil basarabean erau atârnate pe pereţi iar la piciorul patului se afla un lădoi din lemn, pictat cu flori colorate. O sumedenie de perne, în stil piramidă, erau aşezate la capul patului, pentru nopţile reci.

După prânz - şase linguri de spălat şi un singur blid. Supa de peşte şi pâine neagră sau piroşti.

După ce mi-a arătat camera, mama lui Serghei a ieşit, făcând o plecăciune. Am aflat mai apoi că lipovenii consideră un musafir drept "trimis al lui Dumnezeu".
Dimineaţa m-au trezit clopotele bisericii. Când am ieşit din cameră întreaga familie se adunase deja şi ne-am suit în bărci, vâslind prin aburul de deasupra apei.
Am zărit biserica, a cărei imagine se oglindea tremurătoare în apa Dunării. Dacă nu ar fi fost cupolele rotunde, ca nişte turbane, mi s-ar fi părut potrivită pentru orice oraş european.
Fete cu şorţuri albe, scrobite, bărbaţii proaspăt bărbieriţi şi femei cu părul prins grijuliu sub marame - erau cu toţii aici, ajunşi fie cu barca fie peste podurile de lemn.
Se auzeau clopotele. Unul dintre ele, clopotul mare, fusese turnat în 1877, mi s-a spus, în amintirea eliberării Deltei de sub cucerirea turcească.
Înăuntru un cor intona litanii ortodoxe. În timpul slujbei ţinută de preoţi îmbrăcaţi în sutane grele, brodate, unul dintre credincioşi se întinsese pe jos, în faţa altarului. Alţii, îngenuncheaţi, se prosternau cu capul până la podea.
Dar vocile nu se auzeau doar dinspre cor. Grupuri de tineri cântau de afară într-o armonie perfectă. Bărbaţii, în timp ce-şi legau bărcile, cântau cântece vechi, din secolele XVI şi XVII.

Barca e legată în rând cu altele - singurul lucru care le deosebeşte e numărul pictat de pe ele, uşor de identificat de către oficialităţi. Păşim pe pământ, la ora asta împânzit cu puzderie de trecători.
Mi se spune că tinerii se căsătoresc la 21 de ani, majoritatea imediat după serviciul militar, iar fetele se mărită mult mai tinere, la 16 ani.
Fetelor li se permite să se plimbe dar nu să danseze, doar cu excepţia nunţilor. Din această cauză, la ceainăriile din sat, doar băieţii şi bărbaţii dansează - cazacioc - în timp ce fetele şi femeile privesc.
Ne aşezăm pe terasa unei asemenea ceainării - un ceai costă 5 lei. Cu fiecare cană sunt servite patru cuburi de zahăr şi o felie de lămâie. Se bea din farfurioară, pentru ca aburul să încălzească feţele.
Farfurioara e ţinută cu primele trei degete ale mâinii stângi. Între celelalte două degete şi palmă se ţine zahărul, cuburi. Niciodată nu se foloseşte zahăr tos. Se muşcă din zahăr după care se soarbe din ceai.
"Pe vremuri", îmi spune Serghei, "când zahărul era scump şi foarte rar, o bucată mare era legată de tavan. Fiecare sorbea din ceai, pe urmă lingea zahărul şi-l lăsa pe următorul să facă la fel."
Băutul ceaiului în cantităţi mari are efectul unei băi turceşti. Aşa că, parte a ritualului, un şervet se pune pe ceafă, cu colţurile atârnând în faţă, pentru ca amatorii de ceai să-şi poată şterge transpiraţia.
În timp ce discutăm despre ceai privesc un tânăr care dansează. Hainele îi sunt peticite, ca cele ale unui arlechin, şi cămaşa îi sare la fiecare mişcare. Serghei îmi spune că lipovenii şi ruşii ortodocşi din Vâlcov nici n-au alte haine.
"Mai există secte ruseşti în Galaţi, Iaşi sau Bucureşti, care poartă haine diferite. Sunt Scopiţii (Skoptsi) pe care-i poţi vedea prin Bucureşti pe druşcă, poartă căciuli din astrahan şi haine lungi din catifea. Au fost bogaţi pe vremuri, exilaţi din Rusia înainte de război."
"Vâlcov are cam 8000 de locuitori. Majoritatea sunt lipoveni, câţiva ruşi ortodocşi, Români, şi câteva familii evreieşti. Toată comunitatea trăieşte din pescuit. În 1877 ţăranii au transportat cu bărcile armata rusească pe partea turcească. După război ţăranilor li s-a dat să aleagă dreptul asupra pământului sau asupra apei. Au ales, desigur, apa şi li s-a permis să pescuiască în Deltă fără să plătească taxe.

Icrele de sturion - aproape o cincime din greutatea unui peşte. După ce sunt scoase din peşte, icrele sunt trecute printr-o sită pentru a fi curăţate de alte ţesuturi. Sunt spălate apoi, sărate şi puse în butoi - caviar. Caviarul face parte din alimentaţia de zi cu zi a Românilor. Se serveşte condimentat, cu pâine, bucăţi de brânză şi vodca.

După război (primul război mondial) l-am rugat pe rege să reînoiască acest drept dar Guvernul a introdus o plată în cooperativă ce controlează pescuitul - fiecare pescar e plătit o sumă fixă pentru fiecare kilogram de peşte.
"Sunt multe tipuri de peşte dar în principal ne ocupăm cu caviarul - pentru asta e Vâlcovul faimos."
Am încercat prima dată sturionul într-o cafenea mică. Era afumat, tăiat în bucăţele mici şi servit cu ţuică. Are un gust asemănător cu somonul afumat.
Primăvara sturionii înoată în Deltă pentru a-şi depune icrele în apă dulce. Pescarii închid atunci gardurile construite de-a latul canalelor. Asta e doar o metodă de pescuit.

Capcană pentru sturioni. În apropiere sunt colibele pescarilor, împletite din nuiele de salcie.

Icrele de cea mai bună calitate sunt cele proaspete -svyezhaya ikra, sunt gri la culoare şi destul de lichide ca şi consistenţă. Acest gen de caviar nu se sărează şi, dacă e prea gras, se serveşte cu lămâie.
Icrele de calitate mai slabă - paynusnaya, sunt negre. sunt murate în saramură şi apoi presate în butoaie mici sau containere din tablă. În Rusia există icre de o calitate şi mai slabă, ketovaya ikra, recoltate din Siberia şi vândute cu 60 de kopeici pe livră rusească (aprox. 400 grame). Dar caviarul gri, proaspăt, se vinde cu 10 ruble pe livră rusească.
"Bogaţii", îmi spune Serghei, "servesc caviarul din castroane adânci, cu linguri de supă, făcute din argint. Sau e pus într-o bucată mare de gheaţă în care s-a scobit o gaură şi se serveşte cu felii subţiri de Parmesan şi, desigur, vodca."
Am găsit destul caviar în Bucureşti, aproape fiecare magazin avea un butoi deschis, la intrare. În restaurantele mai pretenţioase chelnerii îl pregăteau direct la masă, în funcţie de cerinţele clienţilor. Uneori bătut cu ulei de măsline, suc de lămâie şi ceapă mărunţită, la care se adăugau măsline negre, greceşti.
Pregătirile de pescuit încep cu o noapte înainte. Mama lui Serghei pregătise un sac de cartofi şi pâine neagră cât să ajungă pe o săptămână.

Ne-am trezit la două dimineaţa. Am ieşit împreună cu bătrâna în faţa casei. Acolo se aflau deja Serghei şi încă doi din fraţii lui. Proviziile fuseseră deja puse în barcă şi, deşi era luna mai, barca era plină cu pături în care să ne învelim.
Treceam pe lângă zeci de bărci, în drum spre mare. Voci înfundate, vâslele lovind apa, câteva felinare licărind în distanţă - umbre mişcându-se în noapte.
Curentul ne-a cuprins repede şi barca a luat viteză. Dintr-o dată s-a auzit somaţia unei santinele. Am fost verificaţi şi, nefiind contrabandişti, am fost lăsaţi să trecem.
Odată cu sosirea dimineţii am simţit briza sărată a mării. Vasili a îndreptat barca spre un loc în care se afla un cerc plutitor din cutii de tablă.
În timp ce vâsleam, Vasili s-a aplecat şi a scos, unul câte unul, cârligele lungi din apă. "Sturionii înoată pe fundul apei în drumul lor spre apă dulce. Intră în cârlige şi rămân acolo din cauza greutăţii", mi-a spus.
După ce a scos din apă cel puţin 100 de cârlige goale, Vasili a tras şi unul în care se prinsese un sturion aproape cât el de mare. Numai un peşte dar, cum spun pescarii, "Pescuitul e ca o loterie. Uneori prindem peşti de două ori mai mari decât ăsta, care ne aduc şi 20.000 de lei odată. Apoi pot trece 2-3 săptămâni fără să prindem ceva."
Către ora 8 dimineaţa ne-am întors la mal, lângă colibele făcute din nuiele de salcie. Lipovenii stau în ele săptămâni în şir, întorcându-se în sate doar pentru provizii sau pentru slujbele religioase de duminică. Uneori întregi familii sunt aici. Nu trebuie să păzească năvoadele sau cârligele decât de furtună - pescarii rar fură unii de la alţii. Dar năvoadele trebuie reparate, cârligele unse cu ulei.

Lotcă lipoveană de pescuit.

Micul-dejun a constat din hering sărat şi pâine - asta în timp ce eram pe mare, dar lipovenii nu mănâncă decât de două ori pe zi. Prima masă se ia imediat după întoarcerea de pe mare.
Aşa că, atunci când ne-am întors, am fost întâmpinaţi de o masă mare. Vasili a adus un ceaun cu bucăţi de peşte - cap, ficat, de toate. Nu existau furculiţe. După ce şi-au făcut cruce de trei ori, bărbaţii pescuiau bucăţile de peşte cu degetele şi le tăvăleau prin sos înainte de a le înghiţi.
Când s-a golit, ceaunul a fost umplut cu supă de sturion din care fiecare se înfrupta cu binecunoscuta lingură de lemn, linsă bine - aşa cum cer bunele maniere - înainte de a lua o nouă înghiţitură.
Serghei tăia felii dintr-o pâine imensă pe care le punea pe masă, în faţa pescarilor tăcuţi şi flămânzi.
Acesta era ritualul supei ukha, rivală a supelor bouillabaisse şi brodetto. Apoi nu se mai mânca nimic până la 8 seara.
În timp ce pescarii reparau năvoade, am început să explorez tărâmul minunat din jurul meu.
La fiecare pas, zeci de broaşte săreau în apă. Am dat de un stârc ce mă privea curios, legănându-se într-un picior. Privind în jur, mi-am dat seama cât de înşelătoare pot fi mlaştinile - nu vedeam decât trestie şi nisip, totul părea la fel. Mi-au venit în minte zecile de poveşti despre comori ascunse în aceste locuri, refugii ale tâlharilor din Deltă.
Ne-am întors în sat şi m-am îmbarcat pe "România Mare". În urechi îmi sunau cântecele pescarilor lipoveni, ca nişte imnuri de bucurie, dar şi de durere. Viaţa ca o legendă a acestor oameni care trăiesc în Delta Dunării albastre.

1 Comment

CALUSARII

Iubirile Regelui Carol al Romaniei

Pescarii Romaniei

Archives

Categories