În timp ce trudeam pe pagina pe jumătate pângărită de peniţă, Cristina, copil curios cu ochi adânci, m-a întrebat despre ce anume scriu. Despre artă, am răspuns. Ce fel de artă? M-a iscodit ea mai departe. Arta care place ochiului, s-a auzit urmatoarea mea replică, după cateva secunde învăluite în privirea albastră a fetei. Vizibil atrasă de prezentarea mea, Cristina mi-a explicat, cu un suflu sincer şi pasionat, viziunea ei despre artă şi existenţă: ”Viaţa este ca un desen. Eu desenez ce văd. Dar, uneori, ce apare pe hârtia mea poate să existe şi dacă nu am văzut eu încă.” Acela a fost momentul în care eu, adult văduvit de inocenţă, mi-am dat seama cum lumea copilăriei vede arta cu ochi mai limpezi şi mai pertinenţi decât aş fi putut crede până atunci. Aşa că am strecurat între două file de carte munca mea din ultima jumătate de oră şi am decis sa trec prin sita simplităţii neforţate, nu prin cea a cuvintelor frumoase, Arta. Le-am imprimat ideilor mele aburul copilăriei şi am devenit un simplu culegător de cuvinte.
Am încurajat-o pe Cristina să dezvolte subiectul proaspăt abordat în prezenţa mea, iar minutele care au urmat mi-au prilejuit o nouă încântare plină de culoare. „Cristina, cum vezi tu arta, joc al oamenilor cu imaginaţia?”, a sunat incercarea mea de a pune în cuvinte puţine toată curiozitatea momentului. Răspunsul a venit senin, dar hotărât, ca din partea unui om mare şi obişnuit să abordeze astfel de aspecte. „Arta trebuie trăită. Atunci când desenezi trebuie să simţi acel moment. Trebuie să înţelegi oamenii prin tot ce îţi spun, prin gesturi şi prin gânduri. La fel e şi cu restul lucrurilor, trebuie să vezi ce vor să îţi spună ca să le desenezi bine. Tot ce văd in jur este arta mea” Mi-am dat seama că, fără să ştie, Cristina se apropia de principiile scrise şi nescrise ale curentului pop art, pe care dorisem să îl abordez iniţial in articolul meu – arta este ceea ce vezi minut dupa minut in faţa ochilor, ceea ce interpretezi prin filtrul tău estetic, nu un concept rigid, prins in adezivul tradiţionalismului . Zicala conform căreia „ambalajul face diferenţa” se aplică foarte bine şi în artă, unde „ambalajul” unui artist poate face marfa realităţii să se vândă mai bine decât reuşesc alţii.
„Vorbeşte-mi despre cum desenezi tu, Cristina”
„Mie îmi place să desenez, nu să dau definiţii”
Linişte. Definiţia este capitularea artei în faţa unui demon cu nume. Definiţia este dorinţa de a aparţine unui tipar. Definiţia este clasificarea necesară pentru o ordine scrisă şi nescrisă. Definiţia este, de fapt, mult mai mult de atât.
Dar culoarea ce este? „Culoarea este fericirea şi nefericirea celui care desenează ori pictează”, s-a auzit din nou o voce de copil. A cui voce a fost de data aceasta? Era vocea copilului din mine.
RSS Feed
