Poveste suprarealistă în rimă ascunsă

    Suprarealismul s-a născut în urma ciocnirii dintre exteriorul palpabil şi interiorul mustind de subiectivitate, dintre ochiul deschis şi cel închis, dintre formele regulate şi contururile colţuroase ca nişte unghii imaginare, crescute în carne. Puţin cam poetică definiţia unui curent ce nu are deloc slăbiciuni pentru lirismul cum-se-cuvine-şi-cum-sună-deosebit. Ceea ce mă atrage la un curent artistic este tocmai libertatea de expresie ce frizează absurdul, neînchipuitul, şocantul şi care le face pe casnicele pudice să exclame, cuprinse de indignare. Vulgaritatea, nudul, sexualitatea, toate sunt faţete tabu care, transpuse pe pânză ori in cuvinte, îşi pierd cumva seriozitatea şi capătă accente ludice. Joaca de-a universul interior pe care îl slefuieşti cu puteri taumaturgice până devine lucitor şi bun de pus pe soclul amintirii colective este o formă de metamorfizare în Pygmalion. Nu îmi place convenţionalul în artă decât cu unele excepţii clasice, iar estetica adusă de valul detaşării şi improvizaţiei îmi este mult mai plăcută ochiului şi gândului decât rezultatul premeditat. Să spunem că “nebunia” pe care o menţionam data trecută se încadrează foarte bine şi în acest context. De fapt, se încadrează în orice context creator.

© RomanianArtworks

   Suprarealiştii credeau cu tărie în detaşarea de convenţional şi de eliberarea subconştientului din lanţurile graniţelor impuse de reguli. Subconştientul are întotdeauna o părere tranşantă şi suprinzătoare, fapt ce reiese şi în timpul visării inconştiente, iar operele suprarealiste ar putea fi foarte bine “citite” ca un vis asumat în mod conştient. Visătoare de cursă lungă, am experienţe cât se poate de variate şi bizare, iar uneori încerc să pun pe hârtie fragmentele amintite la trezire. Alteori, încerc să gândesc “suprarealist” şi să mă joc cu ideile neconvenţionale. Ca ilustrare a propriului meu suprarealism, voi reda in rândurile ce urmează un fragment dintr-o astfel de joacă: 

© RomanianArtworks

   A fost odată ca întotdeauna un ţinut civilizat şi plin de Paradoxuri ce alergau pe străzile pustii, singurul lor scop fiind acela de a semăna dezordinea şi de a culege ordinea. Morala poveştii trebuie să reiasă de la început, altfel sfârşitul se va contopi cu linia mediană a orizontului şi toată incercarea se va transforma în experienţă onirică. În fiecare zi, de la ferestra sa luminată de puţină lumină cernută de o sită deasă, folosită de bucătăreasă la pregătitul aluatului, o jună femeie cu păr roşu privea spectacolul ce se desfăşura in faţa, în spatele şi dedesubtul ochilor săi. Ceea ce vedea în spatele ochilor era la fel de veridic precum realitatea servită în acele momente, aşa ca tânăra închidea adesea ochii şi muşca apăsat din felia unsă cu imagini. Zgomotul unui avion se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce Paradoxurile se apropiau mai mult de casa înaltă, cu ferestre în romb, pătrate dacă erau privite în unghi de patruzeci şi cinci de grade (Celsius ori Fahrenheit, delimitarea nu era atât de strictă la ei acasă).  Muştele ciupeau a ploaie, cerul devenea plumbuit de nori grei şi aerul metalic scotea sunete ascuţite in contact cu obiectele.

O pisică albastră cu sânge la fel de albastru îşi făcu apariţia în cameră, intrând printr-o crăpătură modelată de servitori în perete pentru a trage cu ochiul la muzica pe care stăpâna o interpreta la pian seară de seară. În urma ei veneau, în şir indian, şase pisoi de vârste şi din epoci diferite, toţi purtând pernuţe moi peste pernuţele personale, deoarece podeaua ceruită era alunecoasă, albinele fiind mereu prea leneşe pentru a face treaba ca la carte. Unde sunt trântorii când ai nevoie de unul? 

Sfârşitul povestirii este unul tragic, survenit prematur în urma colapsului orizontului, ceea ce a atras spre sine modificarea legilor gravitaţiei, motiv pentru care casa cu ferestre în romb şi tânăra cu păr roşu au fost inghiţite de vortex. 

© RomanianArtworks