The story of painting, elaborate and meaningful, comprises several stages of self-discovery and complementary, penetrating inner voices. Each and every step, taken carefully or, on the contrary, in a flutter, marks the milestones of human emotions. Depth and shallowness merge in time, within the boundaries of space, but are scarcely meant to lay eyes on each other. Therefore, the painter has but to explore every crumbled bit  of the artistic bread and taste the ever-changing flavours that arise along the way.

          Long due, the present piece of writing desires to deal with the darker corners of the human mind, haunted by insanity and disorder, flawed by destructive impulses as much as by harmful inspiration. Therefore, I have chosen five works of art painted by well-known artists, in the hope that the following lines will simplify your journey through their intricate streets and alleys.  My hope is that, at the end of the article,  I will have managed to  awaken the curiosity of the reader  for this specific topic due to my modest offering of crumbs, because there's a long way till the  entire loaf of bread is gone.

            Self-harm  and the natural disorder of  troubled art-Self-Portrait with Bandaged Ear  (1889)

           It was 1889 and Vincent Van Gogh,  the  misunderstood artist, was painting  a face for his mental problems in a possible attempt to integrate  psychosis into the process of creation.  Mentally macerated by  his bipolar disorder, alongside with severe episodes of depression   and,  supposedly, schizophrenia, Van Gogh's suicide at the age of 37 put an end to the painter's artistic vision in a dark and abrupt manner.  Self-Portrait with Bandaged Ear  presents Van Gogh in an attitude of  indifference towards  the outside world.  The emptiness in his eyes foretells  the painful future that lays ahead, where hope and  artistic satisfaction reside no more. 
           Refusing to face the viewer and, at the same time, refusing to face himself,  Van Gogh  stares at the disguised void floating around, enshrouded in a cloak bearing the resemblance of a room,  intangible  and impersonal. The large bandage  on the right side of his head acts like a constant reminder of the unseen intruder  able to take control over a man's  volition.  The  painting speaks of countless struggles to conquer the artistic world, of  unfulfilled desires and rough paths to self-discovery, all in  vain when it comes to surrendering in front of mental troubles. The artist is defeated by his own self and against his own will. 

          The  horn of plentiful  madness:  Netherlandish Proverbs (1559)

          Pieter Bruegel the  Elder  imagined a  fantastic world of  nonsense.  Upside-down, engulfed in sheer insanity  and utter lack of  meaning, this world  is more than meets the eye. The abundance of details  makes it hard to  follow the line of the story as told by the painter, and the effect is grotesque.  The melee, comprised of human beings, objects taken out of the context  and  animals,  actually depicts  proverbs  and fables which belong  to the Dutch culture, but not solely to it.  Pieter Bruegel the Elder brought to life a world full of complex possibilities, where everything is normal depending on the eye that judges the vista. Everything painted on the wooden panel is taken from day-to-day experiences one can encounter. 
          So, what is topsy-turvy, after all? The detail that strikes the eye, though, is the  shared expression on  the people's visage.  The twisted countenance turns the human heads into simple shells for madness, where folly is queen and  its subjects  take  part in a  tragicomic play.  The element which caught my attention when I first saw  the painting  was the  globe with the upside-down cross. Therefore, we  have been warned: there's nothing  depicted in the painting which follows the norm.  I have also found the image to be  good food for thought and  analysis, apart from the element of  disturbing grotesque, and one  can easily engage  in a game of guess-the-proverb.

           Cannibalism  in a nutshell: Saturn Devouring his Son  (1819–1823)

          Francisco de Goya  painted a dark  scene of extreme violence taken from mythology in a vivid attempt to  embody  several of the human flaws in a single person. Saturn,  the  Titan  possessed by  extreme lust for power, gradually eliminates his competitors  as soon as they are born. Having previously overthrown his own father, Saturn now fears that history might repeat itself.  Thus, he eats his own  newborn children in a futile  race against the  ultimate failure.  
          Goya'a painting  does not represent the mere illustration of a myth.  Compared to other depictions,  this one shows  Saturn on the brink of despair mingled with madness. Wide-eyed with apparent fear, he takes large bites  in order to bring the abominable act to an end.  There is  a look of absence on his countenance with respect to the outside world, as he lives  in his own sealed box, haunted by insecurities and  devoid of empathy. We know that Goya wanted to be more than the illustrator of a myth and therefore his  painting speaks of the  horrors  encountered at wartime, where people are killed  for absurd reasons.

          Ersatz insanity and the quest for  nothingness:  Cutting the Stone (c. 1494)

          When it comes to  painting grotesque  instances of nonsense,  Hieronymus Bosch is  one of the most representative artists.  I have previously written about him  in Lo's Corner,  and you can give the article a read  for more information. But now, let's take a look at  the panel bearing the inscription of what would be translated in modern day English as  'Master, cut away the stone/ My name is Lubbert Das'. Apparently, the character in question is taken from the  Dutch literature and  his  behaviour labels him as foolish and  risible. Hence, the doctor is curing the  ailment in a very technical way, but useless without fail.
          The question to arise is 'Who is the madman here?' The doctor, who wears a funnel as a hat and  definitely has no skills for operating on a  patient which, by all means, does not need surgery because there is nothing to be cured?  Or, perhaps, the two 'assistants', the foolish side of religion and doctrine?  The ludic side  of the painting  is, perhaps, aimed at mocking  useless customs  along the line of the Latin  proverb Castigat ridendo mores (Laughing corrects  morals).

          Murder as a consequence of  mental  instability:  Ivan the Terrible and His Son   Ivan: November 16, 1581 (1885)

          For this painting, Ilya Repin browsed through the  bloody events staining the  Russian history,  more specifically the death of young Ivan  at the hands of his own father, Ivan the Terrible, in what seems to be the outburst of a troubled mind. I personally find this painting to be  fascinatingly  expressive due to the  complexity of emotions  adorning the  countenance of the two characters.  Though a murderer, the pain of the father is striking as  his eyes  speak for the unheard voice  he must have possessed  after  the  moment of impact.  Young Ivan's eyes, in turn,  express a plethora of  physical sensations, feelings and thoughts. Too late for him, though, for life  is already midway between his body and the void.
          The bloodstained figures, rising like  two ghosts from an untold war,  are clasped together for one more time, in a macabre embrace. Both father and son used to be extremely well-read but cruel, and  Repin's painting  erases  any differences there  might have existed between the two,  mingling  all ranges of emotions in  two bodies that finally look like one.

    Chen Xiuqing, Zhang Xiuqing, Zhang Yuliang sau Pan Yuliang sunt toate patru instanțe ale aceleiași femei, ipostaze diferite dictate de timp, ocupații și mentalitate. Chen este copila inocentă născută în China anului 1895, cu personalitate aflată în stadiul de mugure. Când urmele pașilor mărunți capătă siguranță și se măresc odată cu scurgerea anilor, ajungem în calea lui Xiuqing, adolescenta care și-a pierdut mama și se află în grija unchiului, visătoate și modestă. Riftul care separă aceste prime două instanțe de următoarele două reprezintă evenimentul tragic în care Zhang Xiuqing își pierde libertatea și este vândută de unchiul său unui bordel chinezesc. Cu picioarele legate de obiceiul barbaric prin care femeile deveneau mai atrăgătoare pentru un potențial soț și libertatea controlată în totalitate prin fire trase de matroana casei de toleranță, noua Zhang Yuliang învață să își închidă mintea în fața adversităților nocturne și supraviețuiește coșmarului vinderii perpetue a trupului său fragil. 

       Cea care ne interesează astăzi este, însă, Pan Yuliang, femeia eliberată din bordel de către un soț influent, care se îndrăgostește de tânără în pofida poziției sociale precare și lipsite de orice drept a acesteia. Pan Zanhua e un Pygmalion în propriul său fel: îi clădește lui Yuliang o viață nouă, îi oferă acesteia toate atenția sa și canalizează către protejata sa iubirea intensă pe care un soț onest o poate oferi, deși soția sa nu îi împărtășește iubirea. În timpul mariajului cu Zanhua, Yuliang urmează cursuri de pictură la Școala de Artă din Shanghai, ceea ce reprezintă un triumf al femeii într-o societate dominată de bărbați și își eliberează picioarele din legăturile menite să le înfrumusețeze. Astfel, Yuliang secționează iremediabil legăturile cu trecutul său. Ea are în față o carieră promițătoare și se detașează de maniera chinezească de a trăi- o existență marcată de supunerea față de soț și societate. Yuliang are o atitudine modernă și îmbrățișează maniera de a picta a vesticilor. Studiile efectuate în Franța și Italia îi conturează și mai bine stilul excentric, al carui marcă definitorie o reprezintă autoportretele cu cât mai puține haine. Nudurile sale și trecutul promiscuu o propulsează pe Yuliang pe buzele chinezilor pudici, dar arta sa modernă îi câștigă aprecierea vestului datorită îndrăznelii de a privi dincolo de zidul tradiționalismului. 

       Confictul mocnit și tensiunile dintre arta lui Yuliang și China comunismului iminent culminează cu distrugerea tablourilor 'indecente' pregătite pentru o expoziție. Mai mult, pe una dintre pânze au fost scrijelite cuvintele 'tributul unei prostituate către clientul său', iar Yuliang conchide, astfel, ca locul său nu se va afla niciodată în țara natală.  Situația sa de soție secundă în casa primei soții a lui Pan Zanhua nu o ajută pe Yuliang să se integreze   și să disipe  atitudinea ostilă sau zvonurile care  nu încetau să circule.

        După cum am menționat mai devreme, arta lui Pan Yuliang abordează extensiv tema nudității feminine. Prin renunțarea la haine, modelul revine la starea inițială de puritate copilărească, atunci când pudoarea e numai un concept neînsușit. Lipsa de inhibiții nu are legătură atât cu trecutul de prostituată, în care hainele sau lipsa acestora era doar un detaliu lipsit de importanță. Semnificația este simbolică. Artista renunță la opresiuni culturale și sociale, expunându-și, public, răzvrătirea față de sistem și limitări. Sfidarea persoanelor care nu îi înțeleg arta este inevitabilă, Yuliang pictând pentru ea însăși și împliniriea sa personală și artistică, deși în acest demers de redescoperire și redefinire personală piedicile sunt prezente la fel ca în orice alt demers de reinventare.  Yuliang își expune corpul la fel de nonșalant precum  amorul pentru artă. Este dezgolită de  duplicitate, dar îmbracată în nuanțele  realității sale personale.

       Stilul postimpresionist agreat de Pan Yuliang se remarcă prin coloristica plină de vigoare și prospețime. Liniile bine delimitate și ferme întregesc imaginea de hotărăre a pictoriței. Orice ar fi, rămâne fermă principiilor sale, înlăturănd orice urmă de îndoială, iar uleiul se cuibărește pe pânza receptivă la fel de categoric precum capul lui Yuliang pe pernă după o zi în care s-a menținut neclintită în calea tradiționalismului chinez.  În autoportretele sale, Yuliang iși  pictează  pe chip un văl de tristețe ce o acoperă  chiar și atunci când zâmbește. Ochii săi exprimă introspecție și, totodată, resemnare în ceea ce privește  lumea exterioară. Ea, Yuliang,  nu va ajunge niciodată la un consens cu  semenii săi rigizi care o condamnă pentru un trecut asupra căruia, ca orfană, nu a putut lua  nicio decizie personală, dar a reușit, cu toate acestea,  să se încline numai, fără a se lăsa ruptă de  furtună.

       Tablourile lui Yuliang se află, în marea lor parte, în China. Deși pictorița și-a petrecut mare parte din viață în Franța, acolo unde s-a aflat și în momentul survenirii decesului, arta sa a fost adjudecată de cei care inițial nu îi agreau atitudinea modernă și lipsită de inhibiții. După o perioadă îndelungată în care arta sa a fost ignorată de țara natală, iar o expoziție imediat după anii 1990 era un subiect încă tabu, în prezent Pan Yuliang este recunoscută ca fiind prima femeie de origine chineză care a pictat după normele vestice. 

     Rigorile artistice de la jumătatea anilor 1800 au provocat în mintea lui Mary Cassatt aceleași indoieli precum în mintea altor pictori europeni ai perioadei respective. Sentimentul de contrângere, de sufocare și lipsă de culoare s-a materializat în mișcarea impresionistă, iar Mary Cassatt s-a alăturat acesteia din dorința de a beneficia de libertate de expresie. Deși influențată în abordarea sa artistică  de Edgar Degas (prieten apropiat încă din anul 1877) sau  Édouard Manet, picturile lui Mary au ramas originale în execuție, colorit și abordare,  dominate de spiritul său   independent. Pictarea extensivă  de tablouri în care erau reprezentate femei și copii, în special mame și progeniturile lor, a devenit o trăsătură  caracteristică  a operei lui Mary Cassatt.

Bunul primitiv și ofranda sa de culoare



      Plămădită din soare și nisip fin, carnea în culoarea abanosului își susură cântecul domol, acompaniat de sunetul valurilor. Spuma alburie, copilul din dragoste al oceanului, pare semnul premergător travaliului în urma căruia își va face apariția o Venus creolă, pe jumătate ascunsă de pletele luxuriante și negre. Universul vegetal, la fel de bogat în prospețime și poveste precum părul viitoarei Venus locale, pare un marsupiu al faunei adaptate insulei tropicale, reclamându-și viguros spațiul și îndeplinind cu succes rolul de protector al fragilității țesuturilor umane. Formele de relief se rostogolesc, leneșe, pe suprafața pânzei afumate cu parfum virginal de Terra Nova aparte, coaptă de soare precum figurile feminine aduse la viață de ochiul și determinarea artistului. Întreaga natură inspiră și expiră tumultos în adâncimile geologice și moleculare, dar calm la suprafață, precum femeile tinere cu flori la ureche.

            Astfel redau cuvintele un complex de viață vegetală și umană, atunci când pânza deflorată a unui tablou rămâne ocultată în plan practic, incapabilă să își prezinte ofrandele în stil propriu, prin vopsea și senzații. Și-au dat mâna mai multe elemente recurente din opera extinsă a unui pictor, iar ansamblul lor a narat povestea văzută și nevăzută. Paul Gauguin a decis să ne viziteze, aducând cu el cele mai expresive femei din insulele exotice, cu esența existenței lor transpusă în pigment viu colorat, așa cum le-a observat el însuși.

     Francez posedând o personalitate alimentată prin stropi de sânge peruvian (mama sa era pe jumătate peruană), Paul Gauguin a parcurs ruta sinuoasă a multor alți artiști din istoria artei. Efortul de a fi recunoscut și aclamat în timpul vieții nu era decât rareori încununat de succes înainte de jumătatea secolului douăzeci, iar Paul Gauguin nu a făcut excepție de la regulă. Curentul impresionist în care se găsea angrenat la final de secol nouăsprezece avea un gust nesatisfăcător pentru pictor, deși impresionismul se detașa de metodele tradiționale impuse de pictura franceză prin nota de vigoare emoțională aparentă, libertatea de expresie și culorile calde, fuziunea liniilor și indrăzneala creațiilor. Mai mult, Gauguin se simțea prins într-un spațiu de dimensiuni reduse, lipsit de aer și semnificație. Impresionismul, deși încântător prin naturalețe și expresivitate, ii apare lui Gauguin ca fiind steril din punct de vedere simbolistic, iar lipsa de profunzime îl deprimă. Pentru Gauguin, cadrul însuși al Europei natale se prezintă în fata ochilor săi ca o mare pânză searbadă, însetată de simboluri profane. Europa își poartă vălul auster ca o femeie lipsită de maturitate, pe care ai dori sa o îmbrățișezi, dar care se arată incapabilă sa remarce că nu depune eforturi pentru a își păstra șarmul și amanții. Vigoarea aparentă a impresionismului se cojește în fața ochilor pictorului precum   vopseaua veche-  amantul Gauguin se dezice figurativ de Europa și pornește în căutarea altor izvoare de inspirație, mai potrivite pentru viziunea sa artistică.

          Primul pas îl reprezintă apropierea de arta japoneză, care îl va indruma pe artist către cloisonnisme (o tehnică atribuită pictorului Louis Anquetin, inspirată dintr-un amalgam de surse precum arta primitivă, stampele japoneze și tehnica pictării vitraliilor), tehnica deținând ca trasătură de bază delimitarea clară a culorilor utilizate pe o pânză, deseori prin linii de culoare neagră. Experimentarea cu tehnica stilului cloisonniste, cu rădăcini în arta primitivă, stimulează dorința lui Gauguin de a studia mai îndeaproape această artă indigenă, chiar la fața locului. Astfel, numeroasele tentative de a se stabili într-un paradis tropical, încât să confere o notă cât mai autentică lucrărilor sale, se materializează atunci când Gauguin se stabiliește definitiv în Polinezia Franceză.  

          O mare parte dintre tablourile pictate în perioada 'exotică' a carierei sale au fost concepute ca lucrări originale, bogate în culori vii și figuri umane pătrunse de introspecție și un strop de mândrie de sine și de ținutul natal. Figurile feminine poartă intiparită pe chip o expresie detașată, lipsită de temeri. Chiar și celor înfatișate cu bustul gol sau complet lipsite de haine li se păstrează expresia dezinvoltă, naturală, astfel încât picturile dețin nota de autenticitate dorită. Unele dintre modele, atât masculine, cât și feminine, sunt reprezentate purtând conversații sau desfășurând alte activități, părând că sunt conștiente de intruziunea în paradisul lor tropical, dar nu percep nicio amenințare venind din partea intrusului care tinde să se contopească nu doar cu natura, ci și cu tipologia umană locală.

          Gauguin pare ca își dorește să se detașeze de vechile medii și obiceiuri, pentru o comuniune completă cu noul cămin, astfel că învață noțiuni din dialectele locale și își intitulează tablourile în limba vorbită de indigeni. Unul dintre tablourile pictate de Gauguin în Tahiti, intitulat Nafea faa ipoipo? (1892) deține primul loc în topul celor mai valoroase tablouri din lume, fiind vândut la începutul lunii februarie pentru suma de aproximativ 300 milioane de dolari.

    Un alt tablou în care bărbații sunt înfrânți de femei prin șarm și dexteritate, plătind cu viața, este cel intitulat Iael și Sisera. Conform Bibliei, după înfrângerea într-o bătălie, comandantul Sisera este ascuns din calea inamicilor de către văduva Iael, dar încrederea acordată femeii se soldează cu un eveniment tragic pentru Sisera. În timp ce comandantul înfrânt dormea, Iael îl ucide bătându-i un țăruș în cap, cu o lovitură de ciocan atât de puternică încât țărușul va străpunge podeaua. Poate Artemisia a dorit să reprezinte această scenă pentru simbolismul său. Din nou, actul penetrării care își răsfrânge efectele punitive asupra atacatorului pare să prevaleze. Iael îl ucide pe Sisera cu un țăruș, la fel cum Judith îl decapitează pe Holofernes cu o sabie; bărbații sunt înfrânți de un simbol falic, mânuit de o femeie. Țintuirea la sol a lui Sisera denotă forță și hotărârea feminină de a ieși victorioasă din lupta inegală și interminabilă dintre cele două sexe. Chipul lui Iael exprimă mulțumire și serenitate, în contrast cu acțiunea aflată pe punctul de a fi înfăptuită, ca și când Artemisia ar fi dorit să ilustreze că nu există perdanți într-o confruntare inegală de forțe, atâta timp cât victima feminină a abuzului își înfruntă trauma, nelăsând-o să se transforme într-o concocție mentală cu rezultat fatal.

          As dori să vă las în compania mai multor opere din portofoliul Artemisiei Gentileschi, așa că vă invit să le priviți mai jos pentru a o cunoaște mai bine pe această pictoriță remarcabilă.

"Vermeer este mai presus decat toti pictorii lumii" - Salvador Dali 

      Misterul și lumina sunt două progenituri antagonice ale timpului subiectiv, ce coordonează creația acelor artiști înlănțuiți de reverie. Pe de o parte, misterul acoperă esența fragilă care își aduce la viață propriul sine, printr-o naștere dureroasă. Pe de altă parte, lumina călăuzește nou-născutul în călătoria spre subconștientul privitorului, trecându-l peste râul Styx al cruzimii concretizării. Jan Vermeer, pictor olandez al secolului șaptesprezece, ne fascinează astăzi cu misterul său înnăscut ce îl învăluie precum o capă protectoare, așezată în calea curiozității potențial vătămătoare pentru un spirit sensibil. Mai mult, ne captivează cu spectrul său de culoare și lumină, care bântuie panza-gineceu a penelului și inspirației. Acest personaj, inclus în galeria selectă a pictorilor Epocii de Aur a barocului olandez, este la fel de eluziv precum o stea nevăzută: îi putem calcula mișcările și influența concretă a acestora, dar nu putem privi direct în furnalul, în inima care generează toate procesele.

     Cel ce urma să fie supranumit Sfinxul din Delft a fost o figură discretă în timpul vieții. Născut în familia unui lucrător din clasa de mijloc (devenit ulterior dealer de tablouri, chiar înainte de nașterea fiului său), tânărul Jan s-a aflat permanent sub influența indirectă a mediului artistic, astfel că a decis să se dedice picturii. Nu ne este foarte clar cum a reușit Vermeer să se înscrie în ghilda pictorilor, fără o pregătire prelabilă concretă, dar este posibil ca evenimentul să fi avut o conexiune cu ocupația tatălui său. Jan ar fi putut fi un foarte bun autodidact, admis pe baza abilităților sale artistice, iar evenimentul a marcat, oficial, aderența tânărului de 21 de ani la universul culorilor. Căsătoria cu Catharina Bolenes i-a asigurat lui Vermeer cadrul intim și liniștit, propice pentru un creator de frumos, protejat financiar de mama noii sale soții.
    Universul artistic al lui Vermeer este unul dominat de lumină puternică și figuri feminine, de căldură și serenitate. În numeroase dintre operele sale, pictorul lasă senzația că s-ar afla în continuă adorație față de cadrul intim, familial, în care el insuși se simțea integrat. Atunci când privim un tablou de-al lui Vermeer centrat pe un personaj feminin, misterul intrinsec al artistului pare să iradieze prin toți porii modelului. Să luăm, de exemplu, opera cea mai cunoscută a pictorului olandez, și anume Fata cu turban sau Fata cu cercel de perlă (1665). 

      Tabloul captivează privitorul contemporan prin gingășia expresiei unui chip pe care lumina cade ca un fald de rochie pe o coapsă grațioasă, părând să învăluie misterul gândurilor tinerei, subliniind adâncimea privirii și rotunjimea copilarească a ochilor strălucitori. În jurul acestui tablou au fost țesute povești romanțate, care au alimentat, mai apoi, cărți și o ecranizare de succes. Cine a fost misterioasa tânără imortalizată de Vermeer? Să fi fost, oare, tânăra sa servitoare, care îl iubea în secret pe artist, privindu-l cu lipsa de speranță a unei femei condamnate să nu se poată ridica deasupra condiției sociale? Nu vom ști niciodată, dar tocmai acest mister suscită interesul iubitorilor de romanță voalată. Fata cu turban accentuează nu doar înclinația lui Vermeer către reprezentarea femininității calme și fragile, dar totodată enigmatice, ci și sensibilitatea față de culoarea albastru. 

    Chiar și atunci când nu abundă în tonuri de albastru, precum în Femeie la fereastră (1662–1663), picturile lui Vermeer reușesc, totuși, să captiveze ochiul cu un detaliu bine plasat - un recipient, un articol de îmbrăcăminte, nuanța pereților sau lumina care pătrunde pe fereastră. Paleta coloristică fiind limitată, Vermeer utiliza extensiv pudra semi-prețioasă de lapis lazuli pentru o tentă încântătoare de ultramarin, ceea ce complementa naturalețea conferită de valurile de lumină. În tabloul Lăptăreasa (circa 1658), despre care se afirmă că ar fi fost inspirat de Tanneke Everpoel, una dintre servitoarele familiei Vermeer, nuanța șorțului femeii este atât de intensă, încât generează instant senzația de prețiozitate ce transcede dincolo de lipsa de valoare a respectivului articol vestimentar. Personal, revin adesea pentru a privi intensa nuanță, care îmi pare vie și desprinsă din poveste. 

    Galbenul se alătură albastrului pentru un duo fertil și cald tipic vermeerian, iar în Femeie cu un colier de perle (1664) domină fără drept de apel cadrul intim al femeii pierdute în reverie și încântare la atingerea prețioaselor ornamente, în lumina zilei.

     În tablourile lui Vermeer, spațiul și liniștea, calmul neperturbat, nediluat de realitatea aflată dincolo de pereții locuinței emană modestie și generează senzația de lume ideală, în care evenimentele pot și vor fi ținute în frâu de zâna bună cu numele de 'femeie'. Simultan, deși această lume paralelă guvernată de femei este învăluită de o aură mistică, simțul acut al realității ne înțeapă acuitatea vizuală. Tablourile lui Vermeer sunt pictate într-o manieră care îl integrează pe privitor în procesul de creație, chiar dacă interacționează cu scena prezentată la mult timp de la evenimentul creativ. Asemenea unei entități dintr-o dimensiune spațio-temporală superioară, privitorul simte că se poate afla în trecut, prezent și viitor în același moment, parte integrantă din lumea și misterul lui Vermeer.

     În tabloul Doamna cu femeia de serviciu ținând o scrisoare (1666-1667), scena este atât de vivid reprezentată încât privitorul se poate simți integrat ca un vizitator, discutând cu stăpâna casei în timp ce servitoarea acesteia îi înmânează o scrisoare. Sesizăm chiar și faptul că scrisoarea ar fi importantă din atitudinea întrebătoare, plină de interes a doamnei și din luminozitatea hârtiei, elementul central al picturii. Privitorul, acest oaspete extraterestru, se simte integrat în toate instanțele temporale. Se vehiculează o teorie conform căreia Vermeer ar fi recurs la o cameră obscură pentru a conferi o mai mare doză de realism lucrărilor sale. O cameră obscură este un mecanism compus dintr-o cutie neagră de formă paralelipipedică, având o deschidere foarte mică și o lentilă situate în plan paralel față de o altă deschizătură cu un ecran alb sau mat transparent, pe care se poate proiecta o imagine reală și răsturnată. Să fi fost acesta secretul lui Vermeer, personajul captivat de perfecțiune, de acuratețe? O altă trăsătură a tehnicii pictorului este absența desenelor sau schițărilor prealabile din operele sale, de parcă ar vrea sa transmită că își expune trăirile nealterate, nerafinate prin procedee care ar putea distruge impulsul inițial al penelului și al emoției.

     Vermeer nu ne oferă niciodată cheia tablourilor sale. Planează un perpetuu mister asupra lor, suntem angrenați în jocul de-a ghicitul privind în ochii femeilor, la mâinile lor, la umbrele și lumina din cameră, la faldurile hainelor și nuanțele înconjuratoare. Privind picturi precum Proxeneta (The Procuress - 1656) sau Diana înconjurată de nimfe (1655-1656), cu grupuri compacte, fiecare personaj are trăirile sale, se integrează în peisaj și totuși se detașează printr-o subtilă introspecție. Adeseori remarcăm siluete masculine, așezate cu spatele către privitor sau dominate de penumbră, părând că cedează prim-planul diafanelor figuri feminine.

     Femeie în albastru citind o scrisoare (după 1664) şi Femeie ţinând o balanţă (1665) înfățișează două doamne cu abdomen proeminent, posibil însărcinate, temă pe care niciun alt pictor al vremii nu a mai abordat-o, sarcina nefiind considerată suficient de estetică pentru a fi redată pe o pânză. Este incert, totuși, dacă Vermeer a dorit să celebreze maternitatea sau efectul vizual este datorat hainelor epocii. Știm, însă, că pictorul olandez a fost genitorul a numeroși copii, dintre care au supraviețuit unsprezece.

     Johannes Vermeer, sinonimul olandez al misterului și idealismului, nu a oferit posterității niciun autoportret și a murit la vârsta de 43 de ani, lăsând în urmă o familie ruinată financiar, care și-a plătit datoriile cu tablouri ale defunctului.

          
'Daca vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul'(Dali)

       Valuri de cerneală în toate culorile curcubeului au curs și vor curge din penițele umile ale adoratorilor artei când vine vorba despre Salvador Dali, acest simbol catalan al extravaganței purtate atât de nonșalant, încât pare o a doua epidermă. Limitele impuse de societate nu au fost niciodată depășite cu mai multă grație de un alt pictor cu excepția lui Salvador Dali, cel căruia îi plăcea să se relaxeze purtând pe cap un pantof, să iși agațe flori în vârful mustăților, întocmai precum tinerele muze ale lui Gauguin își prindeau flori albe după ureche, sau să plimbe nonșalant un furnicar. Această excepție tranșantă de la regulă, o nouă religie in sine, nu lasă loc de interpretări.

     'Frumusețea comestibilă' redă antagonismul dintre duritate externa si moliciune intrinseca, dintre aparența de siguranță de sine și nesiguranța patologică. Ouă la farfurie (fără farfurie)  și Pâine catalană sau Paine antropomorfă  conțin puternice simboluri erotice feminine și masculine - trei ouă,  un morcov fixat pe un perete, o franzelă cu trăsături falice. Omniprezentele ceasuri moi amenință fecunditatea și virilitatea umană, în procesiunea care se îndreaptă spre eradicarea acesteia.

    Sertarele goale, un alt element recurent în opera lui Dali, au primit viață din vopsea asteptând să fie umplute cu experiențe psihice, transformând Girafa in flăcări sau Orașul sertarelor (Dulap antropomorf) în receptacule pentru trăirile privitorului. Realizate în perioada războiului civil din Spania, ele sunt trupurile eviscerate de inutilitatea războiului pe care Dali îl ignoră la propriul nivel psihologic, considerând că preocupările sale creatoare sunt superioare. Tema sertarelor deschise este regăsită și pe coperta unuia dintre numerele revistei cu orientări suprarealiste 'Minotaurul' din iunie 1936, unde a fost ilustrat caracterul violent al evenimentelor belicoase din acea perioadă. Freud, protectorul suprarealiștilor, a devenit simbolul fuziunii dintre imaginație și erotism, delimitând sertarele în care ia naștere creația și influențând pregnant opera lui Dali.
        

              Un tablou executat de Paul Gauguin a devenit, luna aceasta, cea mai scumpă pictură din lume. Valoarea estimată este de 300 de milioane de dolari, sumă care ne-ar face pe mulți să rămânem fără cuvinte dacă ne-ar apărea, peste noapte, în cont. Iată că un investitor privat a decis să o investească într-o opera de artă, pe care mai apoi a agățat-o pe un perete. Extravaganță sau simț practic?

             Piața operelor de artă este un joc delicios, în care jucătorii investesc sume colosale pentru a înfrumuseța un muzeu public, a stoca bunuri cu valoare ce tinde sa crească odată cu scurgerea timpului sau, pur și simplu, pentru a își satisface pofta de artă. În mintea persoanelor care nu fac parte din clasa miliardarilor, intervine o întrebare pertinentă. De ce un tablou, fie el produsul unui pictor celebru, poate ajunge să fie licitat pentru sume de zeci și sute de milioane de dolari? Am tinde să răspundem prin faptul că ochiul neavizat și neobișnuit cu rafinamentul extrem nu poate percepe adevărata valoare estetică și emoțională conținută pe suprafața unei pânze acoperite de culoare. Un alt răspuns posibil ar fi acela că miliardarii sunt însetați de aroganța de a-și etala prosperitatea. În realitate, la mijloc se află, pe lângă renumele artistului care a creat pictura, un factor numit provenance. Cu alte cuvinte, prețul unui tablou este influențat de renumele persoanelor care l-au deținut în prealabil. Pare logic ca un tablou deținut de, să spunem, familia Rotschild sau de către Bill Gates să se vândă pentru o sumă superioară comparativ cu un tablou deținut de o persoană oarecare. Un tablou care este impregnat de aura influenței economice și/sau politice emană la fel de multă forță precum deținătorul din trecut.

     Unele tablouri scumpe sunt achiziționate de către muzee celebre. Alți cumpărători aleg să doneze operele licitate muzeelor pe care ei inșiși le finanțează, astfel încât publicul are șansa să se delecteze cu un spectacol care, altcumva, le-ar fi refuzat. Cât despre tablourile care ajung în posesia proprietarilor privați, inconvenientul care vizează publicul amator de artă rafinata este acela că respectivele lucrări rămân dincolo de orice fel de interacțiune.

                 Încântătoare sau intrigante, pastelate sau abstracte, cele mai scumpe tablouri din lume reprezintă entități aparte, înconjurate de un nimb de forță și excelență. Vom afla, în rândurile care urmează, care sunt cele mai prețioase șapte picturi din lume la ora actuală.

Nafea Faa Ipoipo? (When Will You Marry?/Cand te vei căsători?) - Paul Gauguin

     Pictura în ulei aparținând curentului post-impresionist este, actualmente, cea mai scumpă operă de artă din categoria sa, vândută luna aceasta pentru aproximativ 300 de milioane de dolari. Realizată în 1892, în urma unei călătorii efectuate de Paul Gauguin în Tahiti în scopul de a interacționa cu latura traditională a locuitorilor insulei,  Nafea Faa Ipoipo infățișează două indigene, dintre care una, o tânăra, poartă la urechea stânga o floare ce indică faptul că este necăsătorită. Pictorul și-a inscripționat opera în limba nativă a tahitienilor, fiind fascinat de aceasta.

No. 5, 1948 – Jackson Pollock

       Treapta a treia a podiumului este ocupată de lucrarea pictorului american Jackson Pollock, cunoscut pentru lucrările sale abstracte. Lucrarea realizată în 1948 a fost vândută în anul 2006 pentru 140 milioane de dolari și, la prima vedere, pare să reprezinte nehotărârea și caracterul mutabil al artistului, care parcurge o rută sinuoasa în domeniul artei sale, sau,  pentru cei mai pragmatici, un cuib dens de păsări. Preț estimat în 2014 – 165.4 milioane de dolari.

Woman III – Willem de Kooning

         Pe locul patru întâlnim o lucrare abstractă din anul 1953 ce înfățișează o femeie cu trăsături faciale pronunțate și bine trasate, dure, în contrast cu formele confuze ale trunchiului și membrelor, ceea ce exprimă, poate, că intelectul controleaza acțiunile corpului și pune accent pe trăirile interioare ale modelului. Pictura s-a vândut pentru 137.5 milioane de dolari în anul 2006. Preț estimat în 2014 – 162.4 milioane de dolari.

Portrait of Adele Bloch-Bauer I– Gustav Klimt

        Tabloul din anul 1907 aparține perioadei de apogeu a lui Gustav Klimt, artist care a dorit să se detașeze de maniera tradițională de a picta a cercului vienez de artiști. Deținut un timp de către naziști, portretul unei doamne rafinate a societății vieneze a fost vândut în anul 2006 pentru 135 de milioane de dolari, ceea ce îl situeaza momentan pe locul șase în topul celor mai scumpe tablouri din lume. Preț estimat în 2014 – 158.4 milioane de dolari.

Portrait of Dr. Gachet – Vincent Van Gogh

       Ultimul tablou din topul celor șapte prezentate astăzi este una dintre cele mai apreciate lucrări ale pictorului olandez și reprezintă portretul medicului care l-a ingrijit de Van Gogh în lunile finale de viața ale artistului. Prețul de vanzare, în 1990, a fost de 82.5 milioane de dolari. Prețul estimat în 2014 este de 152 milioane de dolari.

    Un individ înglobează o serie grandioasă de trăsături, mare parte dintre ele antagonice. De multe ori, păstrăm ascunse calităţi pe care nu dorim să le revelăm publicului sau pe care noi înşine suntem incapabili să le percepem ori le respingem deoarece le considerăm inutile. Oricare ar fi motivul, amorul pentru artă este o scuză plauzibilă de a plonja in oceanul creator ce îşi sparge valurile în perimetrii uneia dintre emisferele creierului nostru. Cultura universală poate fi îmbogăţită sau nu prin rezultatele travaliului artistului, dar trăirile personale au fost expuse, totuşi, ochiului critic. Putem raporta fraza precedentă şi la creaţiile artistice ale criminalilor în serie. Aceşti 'îngeri ai morţii' au găsit un refugiu în desenele, picturile sau broderiile pe care le-au creat, poate cu scopul de a-şi echilibra balanţa emoţională sau, pur şi simplu, deoarece dispuneau de mult timp liber. Artistul este, prin definiţie, individul cu un nivel de sensibilitate ridicat referitor la aspecte ale mediului înconjurător, în timp ce criminalul în serie se diferenţiază de restul oamenilor prin faptul că este incapabil să resimtă empatie şi nu se poate raporta la mediul în care trăieşte. Cu toate că un criminal în serie este exclus din societate în momentul condamnării, lucrările sale pot ajunge să fie vândute pe sume mari. Astfel de lucrări, denumite 'murderabilia', au o valoare estetică subiectivă, mai degrabă istorică dintr-un punct de vedere macabru. Am selectat şi voi prezenta în continuare opt criminali în serie , unii dintre ei executându-şi sentinţele în prezent.

Gemenii Ronnie si Reggie Kray, gangsteri celebri pentru implicarea în crima organizată londoneză din perioada de mijloc a secolului trecut, aveau nu doar apetenţa pentru activităţi ilegale, ci şi aptitutinile pentru pictură sau scris. În plus, deţineau cluburi de noapte şi aveau un cerc select de cunoştinţe, actori şi cântăreţi populari ai epocii. Împreună, cei doi fraţi au scris romanul autobiografic 'Our story' ('Povestea noastră'). Mai târziu, Ronnie Kray a scris încă un roman autobiografic, intitulat 'My story' ('Povestea mea'). Lucrările vizuale ale gemenilor exprimă deschidere şi calm. Actualmente, picturile celor doi fraţi se vând în cadrul licitaţiilor. 8 dintre aceste picturi s-au vândut recent pentru suma de £12,200.  

     Henry Lee Lucas, criminalul în serie care şi-a ucis mama şi căruia îi plăcea să îşi exagereze numărul victimelor, a desenat, pe lângă peisaje, lucrări în care abordează o imagistică bazată pe capete desfigurate sau retezate, posibil pentru a-şi ilustra detaşarea mentală şi emoţională (capul retezat) de crimele comise sau conflictul interior şi ura (chipurile desfigurate). 

Picturile lui Lucas ajung la mii de dolari, iar o scrisoare semnată de acesta se poate cumpăra pentru $250.00

          Charles Manson, personaj controversat încă de la finele anilor '60, când conducea un cult satanic implicat într-o serie de crime, face parte şi el din grupul de condamnaţi cu veleităţi artistice. Supranumit 'Iisus Hristos' de către femei, şi-a exprimat talentul artistic atât prin pictură cât şi prin muzică. Tablourile abstracte ale lui Charles Manson abundă în tonuri de albastru, purpuriu şi roşu ce generează iluzia de sacrificiu, exprimă haos mental şi frustrare exteriorizată (numai) prin vopsea.

    Lucrările lui sunt rare astăzi - acestea sunt confiscate în închisoare. Un desen realizat de Charles Manson poate să aducă cel puţin $3000. 

     Keith Hunter Jesperson sau 'Happy Face Killer' (desena figuri vesele pe scrisorile oficiale) oscilează între desenele macabre înfăţişând corpuri dezmembrate şi peisajele exotice, cu tema animalieră. Cele două extreme din lucrările sale ilustrează, probabil, conflictul dintre natura sa violentă şi latura artistică, amatoare de estetică, un dezechilibru recurent printre criminalii în serie. Are şi el o pagină dedicată pe website-ul obiectelor de colecţie de acest gen. 

     Lucrările lui Arthur Shawcross înfăţişează peisaje cu linii curbe, dar ferme şi culori vii. Ne confruntăm, pe de o parte, cu tablouri ce reprezintă lumi semi-magice, idealizarea unui refugiu pierdut cândva sau poate unul fabricat exclusiv în plan mental, iar pe de alta, cu desene brutale, sângeroase. Lucrările lui se vând de la  $150 în sus.