Category:

Extraterestrii de demult in vacanta pe Terra-reprezentari ale OZN-urilor in arta straveche

12/2/2012

Să admitem că, unora, subiectul OZN-urilor ne mișcă interesul mai repede decât o dansatoare de cabaret fusta, iar asta pentru că, spre deosebire de dantelele și desuurile ușor de expus, OZN-urile ori există, ori nu, probe concludente neexistând și nimeni neputându-le furniza. Personal, am fost mereu în căutarea a cât mai multor surse alternative de informare cu privire la acest mister, iar într-o astfel de goană după senzațional am dat peste mai multe imagini cu reprezentări ale unor tablouri, tapiserii, picturi murale, desene etc ce conțineau, în structurarea temei, mașinării celeste cu formă curioasă.

Este interesant cum ufologia își are rădăcinile adânc înfipte în trecut, deoarece există obiecte de artă numeroase și variate ce înfățișează ”nave” semănând izbitor cu ceea ce acum am numi ”farfurii zburătoare”. Dacă artiștii vremii au văzut sau nu obiecte neidentificate zburând pe cer, ori dacă acele obiecte erau simplul rod al imaginației, este greu de stabilit. Se poate ca acele obiecte cu formă de OZN să fi fost doar simboluri ale unor ipotetice forțe divine ce supravegheau din ceruri decursul evenimentelor importante, deoarece se află alăturate în imagini cu temă religioasă. Cert este că forma ”clasică”, sferoidă, luminițele sau deplasarea prin propulsie a OZN-urilor se trag din strămoși portretizați pentru prima oară taaare demult, nu doar în mileniile creștine.
Există petroglife sau picturi murale ce au supraviețuit trecerii a mai mult de 10.000 ani, unele avand vechimi uluitoare de 20-30.000 ani. Picturi murale cu animale și plante, adios.

Teoria conform căreia civilizațiile străvechi au avut acces la cunoștințele extraterestre avansate oferite cu (sau fără) mărinimie poate fi folosită ca argument pro pentru veridicitatea obiectelor zburatoare ilustrate în arta veche și foarte veche. Veni vidi vici pentru omuleții verzi care ne-au urcat pe scara evoluției prin tehnologizare și posibil chiar prin modificare genetică. Astfel, toate reprezentările acestea de care discutăm se bazează pe informații de primă mână făcute cunoscute prin acordul vizitatorilor.

Am selectat zece imagini, spun eu, sugestive pentru ceea ce am vrut să tratez în paragrafele de mai sus. Sper să vă placă la fel de mult precum Hieronymus Bosch.

Răstignirea (1350)-pictură aflată într-o biserică din Kosovo

Madona cu Sfântul Giovanino (secolul al 15-lea)

Ilustrație din Cartea bunelor moravuri (1338)

Triumful Verii (1538), tapiserie belgiană

Imagini din manuscrisul Annales Laurissenses (secolul al 12-lea)

Botezul lui Hristos (1710) - Aert de Gelder

Decorațiune belgiană pe mobilă, nedatată

Buna-Vestire (1486) - Carlo Crivelli

Desen din cartea Praful Caiselor (1803) în care se scrie despre o vizită extraterestră

Petroglifă

2 Comments

Forma vizibila a invizibilului

9/9/2012

2 Comments

Când privești forma valurilor. ce poveste îți spun? Când privești formele chipului drag, ce versuri îți recită? Dar glasul formelor prinse în piatră, lemn sau lut, în ce tonalitate îl auzi? Mă interesează să stăm de vorbă despre sculptură și făurirea obiectelor cu formă umană în măsura în care aceste procedee pot fi tratate precum mesagerul dorințelor ascunse ce nu pot izbucni verbal, al secretelor încuiate departe de planul conștient, al nebuniei născătoare de corpuri lipsite de suflare aparentă și înzestrate cu o istorie imaginară, al magiei primitive și al forțelor nevăzute.

Prima întrebare: cât de moartă este o sculptură cu formă umană? Ajunge suflarea creatorului atât de departe încât să anime răceala și duritatea materialului? Dacă ne gândim la Pygmalion, a sculpta înseamnă a îți făuri destinul. Știi povestea lui? Sună cam asa: Pygmalion, făuritorul de obiecte prețioase, ajunge să creeze, din dragoste pentru sculptură, o femeie de care se îndrăgostește. Iubirea lui este atât de puternică încât Venus nu poate rămâne rece la dorința acestuia de a vedea statuia metamorfozându-se într-o femeie adevărată, în care fildeșul devine carne caldă și plină de clocotul vieții. Așadar, Pygmalion își vede visul prinzând viață la propriu, ceea ce știm că in lumea străină de Olimpul mitic sau galeria romană de zeități nu poate fi înfaptuit, dar istoria lui are totodată un înțeles mai profund. Idolatria dusă la extreme, în care labirintul dorințelor devine atât de încurcat încât până și creatorul pierde firul salvator iar realul și imaginarul se întrepătrund, abstractul se dispersează in concret precum cerneala în apă, ochiul interior radiază umbrele realului. Statuia lui Pygmalion se poate compara ca influență cu cele ale zeilor sau idolilor de piatră primitivi, toate apărute din nevoia omului de a simți un ascendent ”ales” asupra slăbiciunii și limitării de muritor. Idolatria are la bază un procent ridicat de iubire obsesivă pentru idolul venerat, este un fetișism religios mustind de sexualitate.

Aspectul estetic este dual. Pe de o parte, există sculpturile divin de armonioase; pe de altă parte, există figurile demonice întruchipând neajunsurile și pedepsele ce pot surveni în calea omului dacă se abat de la o cale considerată ca fiind ”impusă”. Crearea unei sculpturi poate da viață omului perfect, invincibil, cu forme și curbe armonioase ce sfidează imperfecțiunea celui care creaza. Produsul final poate reprezenta ceea ce creatorului îi lipsește în propria sa ființă, sau, precum în cazul lui Pygmalion, ceea ce îi lipsește dincolo de propriul său corp pentru a putea fi perfect fie și în prezența imperfecțiunii sale. Una dintre primele imagini cu sculpturi pe care le-am văzut vreodată în copilărie a fost o reprezentare a statuii lui David, iar ceea ce m-a marcat în acele momente a fost, pe lângă nuditatea nonșalantă a eroului, senzația de perfectă armonie pe care corpul dăruit de dalta lui Michelangelo o emana împreună cu hotărârea și forța de pe chip. În mintea mea, David a reprezentat prelungirea mută a aspirațiilor personale nutrite de Michelangelo. Cât despre zeii amenințători, cu priviri și grimase electrizante, sau idolii prezicători de catastrofe, ei întruchipează teama și ororile subconștientului uman, mereu în luptă cu binele și răul ori cu propria lor urâțenie lăuntrică.

Știi ritualurile acelea în care figurine din lut sunt confecționate cu scopul de a juca rolul unor forțe ale naturii, ale unor zeități sau spirite? Am avut ocazia să fiu martora unor astfel de evenimente și am văzut cum o simplă figură monotonă și făurită din lutul primordial se imbrăca, pe masură ce căpăta formă, cu puteri supranaturale și cu abilitatea de a impune solemnitate în fața celor cu puteri mai concrete decât ale ei, adică oamenii. În unele părți ale României încă se mai practică anumite ritualuri de invocare a ploii, de exemplu, în care rolul central este jucat de un omuleț de lut trimis ca mesager pe o apă curgătoare. Partea cea mai interesantă pentru mine, ca observator, a fost aceea că persoanele implicate în acel ritual erau ferm convinse de eficacitatea lui. Întâmplator sau nu, în decursul acelei zile a plouat. Pe același fir putem continua cu păpușile voodoo, deși termenii ecuației se schimbă deoarece păpușa nu mai reprezintă forma conducătoare, ci se are rolul de marionetă a creatorului. Totuși, in aceeași masură papușa este mesagerul aspirațiilor umane de a influența mersul lucrurilor.

Mi-ar plăcea foarte mult să aud păreri despre subiectul de astăzi, așa ca te invit sa îndrăznești.

2 Comments

Masks in ancient cultures and tribes

7/29/2012

0 Comments

Click to set custom HTML

They can be pretty-looking or ugly, big or small, scary or funny, sober or bursting with colour. Their purpose can be related to art, religion and rituals, death and darkness or life and light. So many are the reasons why they have been crafted by the human imagination and necessity, so long has been their travel throughout time and cultures that these objects deserve a place in the virtual gallery you visit every time you read Lo's Corner. Drop the un particle from unmask and you will discover today's guest. The topic of masking and masquerade is so broad that only an encyclopedia could properly cover all the types of cultures involved in this religious and cultural tide. Therefore, I had to make a quick and tough choice and pick only a handful of cultures out of the great bag of masks, three of them to be more specific: Ancient Greece, Ancient Egypt and the American tribes.

Ancient Greece is the place where theatre masks originated, amongst which we can find the famous symbol of today’s theatre, the tragedy and comedy masks. It is considered that the practice of wearing this kind of objects during stage performances was derived from the rituals dedicated to the Greek god Dionysos. The fabrics and elements used for crafting and decorating them ranged from wood to animal products such as leather or hair (Greeks used even human hair for that) and they had to express various emotions according to the roles. Actors used masks for some reasons. First, women were not allowed to play onstage and therefore men had to disguise into female characters. Another reason was that by wearing a mask an actor could easily switch from one role to another, as the number of actors allowed onstage was limited. Finally, masks were a means of transmitting the message of the plays to all the people in the crowds, even to the ones located very far from the stage. Even though no genuine Greek masks have survived the fight with time, we have proofs of their existence due to the scenes depicted by the ancient artists on decorative objects, vases or in drawings.

We have seen that Ancient Greece used masks for more enjoyable or art related purposes. Ancient Egypt, on the contrary, is very much known for its death masks, which were applied on the faces of the mummies. The purpose of these objects was not simply a decorative one, but it played and extensively religious role and acted as a preserver of the spirit (Ka) and spiritual features the dead had possessed. For the Egyptians, death was a mere step towards afterlife. After the awakening, masks were useful because with their help the spirit could recognize the body it has previously inhabited during the earthly life. However, these masks did not always respect the real level of beauty on the mummies’ faces, and they were usually more flattering than nature had been to the possessor. Any mummy was provided with a mask usually made of a plaster cast, painted in colourful tones. It is obvious that the degree of artistic touch and the value of the materials employed in crafting a mask were accordingly to the importance of the future wearer, the rich and the noblemen carrying with them in the afterlife precious metals and jewels.

We keep travelling on the trail of masks and we arrive in the land of the Native American tribes. Rituals and ceremonies played an important role in the life of the Amerindian people and the masks they used for this reason depicted either humans or animals. Every clan was considered to have descended from a particular animal which guarded the clan all the way through history. It was also thought that the spirit of a certain animal represented on the mask would enter the body of the wearer and endow him with all its features and qualities. Storytelling rituals, rituals of initiation, healing or death were all instances where masks metamorphosed the wearers so that they can trespass the border to a different self, hidden and revealed only by help of a new face. The sacrificial masks used by the Aztecs or the Mayas were, on the other hand, used for religious purpose and they often represented the face of the gods in the name of which sacrifices were performed. This custom meant to add power and solemnity to the rituals.

We have reached the finish in our today's short travel and I will put an end to it with the regret that it did not allow me to write about each and every wonderful culture around the world involved in the great movement of masking. Perhaps, one day...

0 Comments

One day we shall all lose our sense of beauty

5/6/2012

0 Comments

What is beauty, indeed? After a quick search in the drawers of my mind, here are the definitions I could provide to shape beauty a bit. In the end, the answer is somehow less majestic, but for the love of playing with the words I will stick to writing the following lines.

Edgar Balogh - Exbarbie & Flesh Tones III

Beauty is that concept which comes from nowhere explainable, nowhere palpable, nowhere smellable, nowhere tastable or drinkable. It has no beginning, no end and no primordial maker. It might have appeared right before the atoms sprang from the void, or maybe even before the void sprang from the nebula of the imagination, or maybe even before eternity started, right at the edge of infinity. It is what is right to be since everything that is wrong cannot be either beautiful or desirable, fair or lovable.
Beauty is that demon that fools the eye and ties the hands of the practical and realistic approach. It puzzles the cortex and knots the neuronal links or synapses, puts paint on the windows like a naughty child so that the grown-ups cannot see more than their neighbouring, living-room vista.
Beauty is no more than a fake suit that our brain erects around an idolatrical skeleton. It goes up, upper, the upmost like smoke from a chimney and clads the spiny lines or the sharp edges.

Flavio Parsley - Ancient Chorus

Beauty is sometimes the curse of the ugly mind. The more evil one thinks, the more beautifully one stings. The deeper the rotting, the sweeter the cutting.
    Beauty is that poor girl nobody understands indeed and who gradually becomes the blamable whore in the general opinion of her peers just because she is unable to stand up and fight. People generally mould her according to their own needs. She ends up throwing herself off a high place and crashes against the sudden awakening.
    Beauty is our own interpretation of what we think we might like enjoying in our idealistic portrayal. We cannot even maintain this inner filter unspoilt or unbroken. Any mirror is subject to breaking every now and then, and the same occurs to our beauty filter when we overcaress and overclean its surface. The kitten got claws and the change has fangs. We might say it is the evolution of the senses towards the unattainable perfection.
    Beauty is the reality of the stubborn brain which cannot get out of its diapers at the right time and still wants to see the world through blurred eyes. The baby brain of the lover of the unrealistic landscapes shall be allowed to hide itself between the folds of its blanket.
    Beauty is that word which does not have any inspiring, beautiful or logical anagrams. Try and find one yourselves, I couldn't.
    Beauty is, for me, my point of view in the first place because I am the ruler of my choices so everything else is reduced to dust.

Stefan Balan - Spirit

0 Comments

Nibbles and Thoughts

4/25/2012

0 Comments

So it is like this - every creation starts with a huge blank. It may be the great nebula in which you dive for inspiration, if you still have no conceptual ideas but feel the urge of conceiving something, anything, so that you can get out of your head that little demon demanding to be born. It may be the blank sheet of paper that needs to be filled with words, the blank space that needs to be filled with music, the blank canvas that awaits to be the new home for colours. It may be as well the blank state of achievement that covers the artists' mind after accomplishing their work, the peace occuring after the tumult of the labour.

What is the purpose of creation, after all? Is it the desire to impress the others or to impress ourselves? Is it a human act or a surnatural act? People started giving a shape to their ideas and views primarily because they needed to leave behind a trace of their point of view, customs and beauty standards. They desired to be more than vanishing bodies and this was pretty natural and understandable after all since every thought of this kind sprang from the idea of competition between individuals. Here we get to the point where all the roads seem to be leading to a single conclusion - we create as a result of our innately competitive mind. It is pretty amazing how this penchant towards competition blinds us to such a rate that, sometimes, we cannot perceive our limits and persist in achieving something, or if we actually become aware of them, still insist to walk on the road to improvement. Secondly, we might as well say the act of creation is merely the result of our desire to give a tangible figure to our inner perception, which is constantly altering as time goes by. Or maybe the necessity to create comes from the natural instinct of procreating and becoming a parent. Create and procreate, the structure of the words is similar, the implications are almost synonyms . Every artist's perception changes in time at the same rate with the body, and every age has a different meaning and hue. Practice makes perfect in the same way as living should bring more and more wisdom. The third question I constantly asked myself in childhood, while amazed by the romantic and passionate views on the act of creation was whether conceiving an work of art is no more than a human feature or whether by doing this we actually ascend to a higher level of communion with the greater spirit of the universe, whether by becoming a genitor in the artistic field we find another path to karmic purification and to the so-desired Nirvana. I used to write poetry and short stories and the act of doing it always brought me a state of trance. I sometimes felt that my pen was lead my something more than my will and this was quite a unique experience related to writing. It seemed that my choice was not utterly mine. I assume I will never totally understand how inspiration is born, which is the mechanism that triggers it. It might be evolution after all. Still, writing didn't bring me satisfaction or made me feel at ease as the desire to write generally came as a result of some major spirtiual troubles, so each and every time I gave birth to bits of my imagination, I felt like a young mother struggling with post-partum depression.

I want to avoid a possible conclusion on today's post because conclusions are too saddening as they seem to mark a definite and inflexible end, or art and conception have no end and no beginning, they have existed in the grains from which the Universe arose, they will exist even in the dark cloak surrounding the end of the same Universe, making possible a future rebirth.

0 Comments

The Russian extravagance seen through Carl Fabergé's creative eyes

4/12/2012

0 Comments

Happy Easter to all our readers out there! Lo has put her mind to work and has decided to surprise you with a special post, Easter-related of course, in which the main symbol of this holiday -the egg- is presented not as a primordial means of reproduction, but as a wonderful jewel. The egg in itself has always been a symbol of immortality and ressurection. It represents a microcosmic world in which all the elements of regeneration and perpetual development happily reside. Life brings improvement with every generation to come and the egg, in spite of its outer fragility, but due to its inner power, eventually became a sacred symbol, endowed with great financial and historical value with the help of Carl Fabergé's masterful creations.

I believe you have already guessed what stars we have today in the spotlight: they are the famous Easter eggs created by the House of Fabergé for the last Imperial family of Russia in particular and for other wealthy aristocrats as well. But before making you familiar with a bit of their history, let us discover who was the gifted creator of these unique pieces of fine art.

Peter Carl Fabergé was born in a family accustomed to the jewellery industry, his father having been a jeweler himself, and was educated in the spirit of this fine and luxurious art. He eventually received the title of Master Jeweler, and this way the path to success and recognition was opened in front of him, being continually paved with luxury since the late 1800s. How did Carl Fabergé begin creating his priceless Easter eggs?

It all started in 1885, when the Russian Czar Alexander III came up with the idea of having an Easter egg made as a gift for his wife. Fabergé was chosen to complete this delicate task due to his well-known ability as a goldsmith and jeweler, and so the Imperial present was brought to life from the imagination of the master jeweler. The egg looked like a genuine hen egg, but made of gold and covered in white enamel. Furthermore, the egg was not only a jewel in itself, but hid inside other valuable gold-and-gem pieces of art. The impact that this imperial present had was unexpected. From that moment onwards, Carl Fabergé became the jeweler of the Imperial family and every year the House of Fabergé created at least another Easter egg for the Czar.

Czar Nicholas II, a rigid person oriented towards carrying on traditions, agreed with the custom of offering to his family gifts created by the House of Fabergé, so during the years when he was a crowned head, the tradition set up by Alexandrer III was kept unaltered. As time went by, the jewels became more and more elaborate, on condition that the Easter eggs presented to the Imperial family should contain surprises chosen by Fabergé himself. The crowned heads seemed to be delighted to discover the treasures hidden inside.

They became a synonym for extravagance, perfection, luxury and aristocracy. Eventually, other rich people from the nobility started ordering Fabergé eggs for their own collections, and the fame of these items was eternally established. The Imperial Easter eggs, which mixed the tragic history of the Romanov family and of Fabergé's creative spirit, are now fabulous pieces of collection worth dazzling amounts of money. Unfortunately, not all the Imperial eggs have survived the rough times that passed over them. Less than 45 of them can be found today in museums or private collections. Still, the fascination cast by these original pieces of art will always survive and their value will increase even more.

0 Comments

Poveste suprarealistă în rimă ascunsă

2/18/2012

3 Comments

Suprarealismul s-a născut în urma ciocnirii dintre exteriorul palpabil şi interiorul mustind de subiectivitate, dintre ochiul deschis şi cel închis, dintre formele regulate şi contururile colţuroase ca nişte unghii imaginare, crescute în carne. Puţin cam poetică definiţia unui curent ce nu are deloc slăbiciuni pentru lirismul cum-se-cuvine-şi-cum-sună-deosebit. Ceea ce mă atrage la un curent artistic este tocmai libertatea de expresie ce frizează absurdul, neînchipuitul, şocantul şi care le face pe casnicele pudice să exclame, cuprinse de indignare. Vulgaritatea, nudul, sexualitatea, toate sunt faţete tabu care, transpuse pe pânză ori in cuvinte, îşi pierd cumva seriozitatea şi capătă accente ludice. Joaca de-a universul interior pe care îl slefuieşti cu puteri taumaturgice până devine lucitor şi bun de pus pe soclul amintirii colective este o formă de metamorfizare în Pygmalion. Nu îmi place convenţionalul în artă decât cu unele excepţii clasice, iar estetica adusă de valul detaşării şi improvizaţiei îmi este mult mai plăcută ochiului şi gândului decât rezultatul premeditat. Să spunem că “nebunia” pe care o menţionam data trecută se încadrează foarte bine şi în acest context. De fapt, se încadrează în orice context creator.

Suprarealiştii credeau cu tărie în detaşarea de convenţional şi de eliberarea subconştientului din lanţurile graniţelor impuse de reguli. Subconştientul are întotdeauna o părere tranşantă şi suprinzătoare, fapt ce reiese şi în timpul visării inconştiente, iar operele suprarealiste ar putea fi foarte bine “citite” ca un vis asumat în mod conştient. Visătoare de cursă lungă, am experienţe cât se poate de variate şi bizare, iar uneori încerc să pun pe hârtie fragmentele amintite la trezire. Alteori, încerc să gândesc “suprarealist” şi să mă joc cu ideile neconvenţionale. Ca ilustrare a propriului meu suprarealism, voi reda in rândurile ce urmează un fragment dintr-o astfel de joacă:

A fost odată ca întotdeauna un ţinut civilizat şi plin de Paradoxuri ce alergau pe străzile pustii, singurul lor scop fiind acela de a semăna dezordinea şi de a culege ordinea. Morala poveştii trebuie să reiasă de la început, altfel sfârşitul se va contopi cu linia mediană a orizontului şi toată incercarea se va transforma în experienţă onirică. În fiecare zi, de la ferestra sa luminată de puţină lumină cernută de o sită deasă, folosită de bucătăreasă la pregătitul aluatului, o jună femeie cu păr roşu privea spectacolul ce se desfăşura in faţa, în spatele şi dedesubtul ochilor săi. Ceea ce vedea în spatele ochilor era la fel de veridic precum realitatea servită în acele momente, aşa ca tânăra închidea adesea ochii şi muşca apăsat din felia unsă cu imagini. Zgomotul unui avion se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce Paradoxurile se apropiau mai mult de casa înaltă, cu ferestre în romb, pătrate dacă erau privite în unghi de patruzeci şi cinci de grade (Celsius ori Fahrenheit, delimitarea nu era atât de strictă la ei acasă). Muştele ciupeau a ploaie, cerul devenea plumbuit de nori grei şi aerul metalic scotea sunete ascuţite in contact cu obiectele.

O pisică albastră cu sânge la fel de albastru îşi făcu apariţia în cameră, intrând printr-o crăpătură modelată de servitori în perete pentru a trage cu ochiul la muzica pe care stăpâna o interpreta la pian seară de seară. În urma ei veneau, în şir indian, şase pisoi de vârste şi din epoci diferite, toţi purtând pernuţe moi peste pernuţele personale, deoarece podeaua ceruită era alunecoasă, albinele fiind mereu prea leneşe pentru a face treaba ca la carte. Unde sunt trântorii când ai nevoie de unul?

Sfârşitul povestirii este unul tragic, survenit prematur în urma colapsului orizontului, ceea ce a atras spre sine modificarea legilor gravitaţiei, motiv pentru care casa cu ferestre în romb şi tânăra cu păr roşu au fost inghiţite de vortex.

3 Comments

Arta, realitate a inocenţei

2/4/2012

0 Comments

În timp ce trudeam pe pagina pe jumătate pângărită de peniţă, Cristina, copil curios cu ochi adânci, m-a întrebat despre ce anume scriu. Despre artă, am răspuns. Ce fel de artă? M-a iscodit ea mai departe. Arta care place ochiului, s-a auzit urmatoarea mea replică, după cateva secunde învăluite în privirea albastră a fetei. Vizibil atrasă de prezentarea mea, Cristina mi-a explicat, cu un suflu sincer şi pasionat, viziunea ei despre artă şi existenţă: ”Viaţa este ca un desen. Eu desenez ce văd. Dar, uneori, ce apare pe hârtia mea poate să existe şi dacă nu am văzut eu încă.” Acela a fost momentul în care eu, adult văduvit de inocenţă, mi-am dat seama cum lumea copilăriei vede arta cu ochi mai limpezi şi mai pertinenţi decât aş fi putut crede până atunci. Aşa că am strecurat între două file de carte munca mea din ultima jumătate de oră şi am decis sa trec prin sita simplităţii neforţate, nu prin cea a cuvintelor frumoase, Arta. Le-am imprimat ideilor mele aburul copilăriei şi am devenit un simplu culegător de cuvinte.

Am încurajat-o pe Cristina să dezvolte subiectul proaspăt abordat în prezenţa mea, iar minutele care au urmat mi-au prilejuit o nouă încântare plină de culoare. „Cristina, cum vezi tu arta, joc al oamenilor cu imaginaţia?”, a sunat incercarea mea de a pune în cuvinte puţine toată curiozitatea momentului. Răspunsul a venit senin, dar hotărât, ca din partea unui om mare şi obişnuit să abordeze astfel de aspecte. „Arta trebuie trăită. Atunci când desenezi trebuie să simţi acel moment. Trebuie să înţelegi oamenii prin tot ce îţi spun, prin gesturi şi prin gânduri. La fel e şi cu restul lucrurilor, trebuie să vezi ce vor să îţi spună ca să le desenezi bine. Tot ce văd in jur este arta mea” Mi-am dat seama că, fără să ştie, Cristina se apropia de principiile scrise şi nescrise ale curentului pop art, pe care dorisem să îl abordez iniţial in articolul meu – arta este ceea ce vezi minut dupa minut in faţa ochilor, ceea ce interpretezi prin filtrul tău estetic, nu un concept rigid, prins in adezivul tradiţionalismului . Zicala conform căreia „ambalajul face diferenţa” se aplică foarte bine şi în artă, unde „ambalajul” unui artist poate face marfa realităţii să se vândă mai bine decât reuşesc alţii.

„Vorbeşte-mi despre cum desenezi tu, Cristina”

„Mie îmi place să desenez, nu să dau definiţii”

Linişte. Definiţia este capitularea artei în faţa unui demon cu nume. Definiţia este dorinţa de a aparţine unui tipar. Definiţia este clasificarea necesară pentru o ordine scrisă şi nescrisă. Definiţia este, de fapt, mult mai mult de atât.

Dar culoarea ce este? „Culoarea este fericirea şi nefericirea celui care desenează ori pictează”, s-a auzit din nou o voce de copil. A cui voce a fost de data aceasta? Era vocea copilului din mine.

0 Comments

Extraterestrii de demult in vacanta pe Terra-reprezentari ale OZN-urilor in arta straveche

Forma vizibila a invizibilului

Masks in ancient cultures and tribes

One day we shall all lose our sense of beauty

Nibbles and Thoughts

The Russian extravagance seen through Carl Fabergé's creative eyes

Poveste suprarealistă în rimă ascunsă

Arta, realitate a inocenţei

Despre Lo

Categorii