"Vermeer este mai presus decat toti pictorii lumii" - Salvador Dali 

      Misterul și lumina sunt două progenituri antagonice ale timpului subiectiv, ce coordonează creația acelor artiști înlănțuiți de reverie. Pe de o parte, misterul acoperă esența fragilă care își aduce la viață propriul sine, printr-o naștere dureroasă. Pe de altă parte, lumina călăuzește nou-născutul în călătoria spre subconștientul privitorului, trecându-l peste râul Styx al cruzimii concretizării. Jan Vermeer, pictor olandez al secolului șaptesprezece, ne fascinează astăzi cu misterul său înnăscut ce îl învăluie precum o capă protectoare, așezată în calea curiozității potențial vătămătoare pentru un spirit sensibil. Mai mult, ne captivează cu spectrul său de culoare și lumină, care bântuie panza-gineceu a penelului și inspirației. Acest personaj, inclus în galeria selectă a pictorilor Epocii de Aur a barocului olandez, este la fel de eluziv precum o stea nevăzută: îi putem calcula mișcările și influența concretă a acestora, dar nu putem privi direct în furnalul, în inima care generează toate procesele.

     Cel ce urma să fie supranumit Sfinxul din Delft a fost o figură discretă în timpul vieții. Născut în familia unui lucrător din clasa de mijloc (devenit ulterior dealer de tablouri, chiar înainte de nașterea fiului său), tânărul Jan s-a aflat permanent sub influența indirectă a mediului artistic, astfel că a decis să se dedice picturii. Nu ne este foarte clar cum a reușit Vermeer să se înscrie în ghilda pictorilor, fără o pregătire prelabilă concretă, dar este posibil ca evenimentul să fi avut o conexiune cu ocupația tatălui său. Jan ar fi putut fi un foarte bun autodidact, admis pe baza abilităților sale artistice, iar evenimentul a marcat, oficial, aderența tânărului de 21 de ani la universul culorilor. Căsătoria cu Catharina Bolenes i-a asigurat lui Vermeer cadrul intim și liniștit, propice pentru un creator de frumos, protejat financiar de mama noii sale soții.
    Universul artistic al lui Vermeer este unul dominat de lumină puternică și figuri feminine, de căldură și serenitate. În numeroase dintre operele sale, pictorul lasă senzația că s-ar afla în continuă adorație față de cadrul intim, familial, în care el insuși se simțea integrat. Atunci când privim un tablou de-al lui Vermeer centrat pe un personaj feminin, misterul intrinsec al artistului pare să iradieze prin toți porii modelului. Să luăm, de exemplu, opera cea mai cunoscută a pictorului olandez, și anume Fata cu turban sau Fata cu cercel de perlă (1665). 

      Tabloul captivează privitorul contemporan prin gingășia expresiei unui chip pe care lumina cade ca un fald de rochie pe o coapsă grațioasă, părând să învăluie misterul gândurilor tinerei, subliniind adâncimea privirii și rotunjimea copilarească a ochilor strălucitori. În jurul acestui tablou au fost țesute povești romanțate, care au alimentat, mai apoi, cărți și o ecranizare de succes. Cine a fost misterioasa tânără imortalizată de Vermeer? Să fi fost, oare, tânăra sa servitoare, care îl iubea în secret pe artist, privindu-l cu lipsa de speranță a unei femei condamnate să nu se poată ridica deasupra condiției sociale? Nu vom ști niciodată, dar tocmai acest mister suscită interesul iubitorilor de romanță voalată. Fata cu turban accentuează nu doar înclinația lui Vermeer către reprezentarea femininității calme și fragile, dar totodată enigmatice, ci și sensibilitatea față de culoarea albastru. 

    Chiar și atunci când nu abundă în tonuri de albastru, precum în Femeie la fereastră (1662–1663), picturile lui Vermeer reușesc, totuși, să captiveze ochiul cu un detaliu bine plasat - un recipient, un articol de îmbrăcăminte, nuanța pereților sau lumina care pătrunde pe fereastră. Paleta coloristică fiind limitată, Vermeer utiliza extensiv pudra semi-prețioasă de lapis lazuli pentru o tentă încântătoare de ultramarin, ceea ce complementa naturalețea conferită de valurile de lumină. În tabloul Lăptăreasa (circa 1658), despre care se afirmă că ar fi fost inspirat de Tanneke Everpoel, una dintre servitoarele familiei Vermeer, nuanța șorțului femeii este atât de intensă, încât generează instant senzația de prețiozitate ce transcede dincolo de lipsa de valoare a respectivului articol vestimentar. Personal, revin adesea pentru a privi intensa nuanță, care îmi pare vie și desprinsă din poveste. 

    Galbenul se alătură albastrului pentru un duo fertil și cald tipic vermeerian, iar în Femeie cu un colier de perle (1664) domină fără drept de apel cadrul intim al femeii pierdute în reverie și încântare la atingerea prețioaselor ornamente, în lumina zilei.

     În tablourile lui Vermeer, spațiul și liniștea, calmul neperturbat, nediluat de realitatea aflată dincolo de pereții locuinței emană modestie și generează senzația de lume ideală, în care evenimentele pot și vor fi ținute în frâu de zâna bună cu numele de 'femeie'. Simultan, deși această lume paralelă guvernată de femei este învăluită de o aură mistică, simțul acut al realității ne înțeapă acuitatea vizuală. Tablourile lui Vermeer sunt pictate într-o manieră care îl integrează pe privitor în procesul de creație, chiar dacă interacționează cu scena prezentată la mult timp de la evenimentul creativ. Asemenea unei entități dintr-o dimensiune spațio-temporală superioară, privitorul simte că se poate afla în trecut, prezent și viitor în același moment, parte integrantă din lumea și misterul lui Vermeer.

     În tabloul Doamna cu femeia de serviciu ținând o scrisoare (1666-1667), scena este atât de vivid reprezentată încât privitorul se poate simți integrat ca un vizitator, discutând cu stăpâna casei în timp ce servitoarea acesteia îi înmânează o scrisoare. Sesizăm chiar și faptul că scrisoarea ar fi importantă din atitudinea întrebătoare, plină de interes a doamnei și din luminozitatea hârtiei, elementul central al picturii. Privitorul, acest oaspete extraterestru, se simte integrat în toate instanțele temporale. Se vehiculează o teorie conform căreia Vermeer ar fi recurs la o cameră obscură pentru a conferi o mai mare doză de realism lucrărilor sale. O cameră obscură este un mecanism compus dintr-o cutie neagră de formă paralelipipedică, având o deschidere foarte mică și o lentilă situate în plan paralel față de o altă deschizătură cu un ecran alb sau mat transparent, pe care se poate proiecta o imagine reală și răsturnată. Să fi fost acesta secretul lui Vermeer, personajul captivat de perfecțiune, de acuratețe? O altă trăsătură a tehnicii pictorului este absența desenelor sau schițărilor prealabile din operele sale, de parcă ar vrea sa transmită că își expune trăirile nealterate, nerafinate prin procedee care ar putea distruge impulsul inițial al penelului și al emoției.

     Vermeer nu ne oferă niciodată cheia tablourilor sale. Planează un perpetuu mister asupra lor, suntem angrenați în jocul de-a ghicitul privind în ochii femeilor, la mâinile lor, la umbrele și lumina din cameră, la faldurile hainelor și nuanțele înconjuratoare. Privind picturi precum Proxeneta (The Procuress - 1656) sau Diana înconjurată de nimfe (1655-1656), cu grupuri compacte, fiecare personaj are trăirile sale, se integrează în peisaj și totuși se detașează printr-o subtilă introspecție. Adeseori remarcăm siluete masculine, așezate cu spatele către privitor sau dominate de penumbră, părând că cedează prim-planul diafanelor figuri feminine.

     Femeie în albastru citind o scrisoare (după 1664) şi Femeie ţinând o balanţă (1665) înfățișează două doamne cu abdomen proeminent, posibil însărcinate, temă pe care niciun alt pictor al vremii nu a mai abordat-o, sarcina nefiind considerată suficient de estetică pentru a fi redată pe o pânză. Este incert, totuși, dacă Vermeer a dorit să celebreze maternitatea sau efectul vizual este datorat hainelor epocii. Știm, însă, că pictorul olandez a fost genitorul a numeroși copii, dintre care au supraviețuit unsprezece.

     Johannes Vermeer, sinonimul olandez al misterului și idealismului, nu a oferit posterității niciun autoportret și a murit la vârsta de 43 de ani, lăsând în urmă o familie ruinată financiar, care și-a plătit datoriile cu tablouri ale defunctului.

    Un individ înglobează o serie grandioasă de trăsături, mare parte dintre ele antagonice. De multe ori, păstrăm ascunse calităţi pe care nu dorim să le revelăm publicului sau pe care noi înşine suntem incapabili să le percepem ori le respingem deoarece le considerăm inutile. Oricare ar fi motivul, amorul pentru artă este o scuză plauzibilă de a plonja in oceanul creator ce îşi sparge valurile în perimetrii uneia dintre emisferele creierului nostru. Cultura universală poate fi îmbogăţită sau nu prin rezultatele travaliului artistului, dar trăirile personale au fost expuse, totuşi, ochiului critic. Putem raporta fraza precedentă şi la creaţiile artistice ale criminalilor în serie. Aceşti 'îngeri ai morţii' au găsit un refugiu în desenele, picturile sau broderiile pe care le-au creat, poate cu scopul de a-şi echilibra balanţa emoţională sau, pur şi simplu, deoarece dispuneau de mult timp liber. Artistul este, prin definiţie, individul cu un nivel de sensibilitate ridicat referitor la aspecte ale mediului înconjurător, în timp ce criminalul în serie se diferenţiază de restul oamenilor prin faptul că este incapabil să resimtă empatie şi nu se poate raporta la mediul în care trăieşte. Cu toate că un criminal în serie este exclus din societate în momentul condamnării, lucrările sale pot ajunge să fie vândute pe sume mari. Astfel de lucrări, denumite 'murderabilia', au o valoare estetică subiectivă, mai degrabă istorică dintr-un punct de vedere macabru. Am selectat şi voi prezenta în continuare opt criminali în serie , unii dintre ei executându-şi sentinţele în prezent.

Gemenii Ronnie si Reggie Kray, gangsteri celebri pentru implicarea în crima organizată londoneză din perioada de mijloc a secolului trecut, aveau nu doar apetenţa pentru activităţi ilegale, ci şi aptitutinile pentru pictură sau scris. În plus, deţineau cluburi de noapte şi aveau un cerc select de cunoştinţe, actori şi cântăreţi populari ai epocii. Împreună, cei doi fraţi au scris romanul autobiografic 'Our story' ('Povestea noastră'). Mai târziu, Ronnie Kray a scris încă un roman autobiografic, intitulat 'My story' ('Povestea mea'). Lucrările vizuale ale gemenilor exprimă deschidere şi calm. Actualmente, picturile celor doi fraţi se vând în cadrul licitaţiilor. 8 dintre aceste picturi s-au vândut recent pentru suma de £12,200.  

     Henry Lee Lucas, criminalul în serie care şi-a ucis mama şi căruia îi plăcea să îşi exagereze numărul victimelor, a desenat, pe lângă peisaje, lucrări în care abordează o imagistică bazată pe capete desfigurate sau retezate, posibil pentru a-şi ilustra detaşarea mentală şi emoţională (capul retezat) de crimele comise sau conflictul interior şi ura (chipurile desfigurate). 

Picturile lui Lucas ajung la mii de dolari, iar o scrisoare semnată de acesta se poate cumpăra pentru $250.00

          Charles Manson, personaj controversat încă de la finele anilor '60, când conducea un cult satanic implicat într-o serie de crime, face parte şi el din grupul de condamnaţi cu veleităţi artistice. Supranumit 'Iisus Hristos' de către femei, şi-a exprimat talentul artistic atât prin pictură cât şi prin muzică. Tablourile abstracte ale lui Charles Manson abundă în tonuri de albastru, purpuriu şi roşu ce generează iluzia de sacrificiu, exprimă haos mental şi frustrare exteriorizată (numai) prin vopsea.

    Lucrările lui sunt rare astăzi - acestea sunt confiscate în închisoare. Un desen realizat de Charles Manson poate să aducă cel puţin $3000. 

     Keith Hunter Jesperson sau 'Happy Face Killer' (desena figuri vesele pe scrisorile oficiale) oscilează între desenele macabre înfăţişând corpuri dezmembrate şi peisajele exotice, cu tema animalieră. Cele două extreme din lucrările sale ilustrează, probabil, conflictul dintre natura sa violentă şi latura artistică, amatoare de estetică, un dezechilibru recurent printre criminalii în serie. Are şi el o pagină dedicată pe website-ul obiectelor de colecţie de acest gen. 

     Lucrările lui Arthur Shawcross înfăţişează peisaje cu linii curbe, dar ferme şi culori vii. Ne confruntăm, pe de o parte, cu tablouri ce reprezintă lumi semi-magice, idealizarea unui refugiu pierdut cândva sau poate unul fabricat exclusiv în plan mental, iar pe de alta, cu desene brutale, sângeroase. Lucrările lui se vând de la  $150 în sus.