Când privești forma valurilor. ce poveste îți spun? Când privești formele chipului drag, ce versuri îți recită? Dar glasul formelor prinse în piatră, lemn sau lut, în ce tonalitate îl auzi? Mă interesează să stăm de vorbă despre sculptură și făurirea obiectelor cu formă umană în măsura în care aceste procedee pot fi tratate precum mesagerul dorințelor ascunse ce nu pot izbucni verbal, al secretelor încuiate departe de planul conștient, al nebuniei născătoare de corpuri lipsite de suflare aparentă și înzestrate cu o istorie imaginară, al magiei primitive și al forțelor nevăzute.
Prima întrebare: cât de moartă este o sculptură cu formă umană? Ajunge suflarea creatorului atât de departe încât să anime răceala și duritatea materialului? Dacă ne gândim la Pygmalion, a sculpta înseamnă a îți făuri destinul. Știi povestea lui? Sună cam asa: Pygmalion, făuritorul de obiecte prețioase, ajunge să creeze, din dragoste pentru sculptură, o femeie de care se îndrăgostește. Iubirea lui este atât de puternică încât Venus nu poate rămâne rece la dorința acestuia de a vedea statuia metamorfozându-se într-o femeie adevărată, în care fildeșul devine carne caldă și plină de clocotul vieții. Așadar, Pygmalion își vede visul prinzând viață la propriu, ceea ce știm că in lumea străină de Olimpul mitic sau galeria romană de zeități nu poate fi înfaptuit, dar istoria lui are totodată un înțeles mai profund. Idolatria dusă la extreme, în care labirintul dorințelor devine atât de încurcat încât până și creatorul pierde firul salvator iar realul și imaginarul se întrepătrund, abstractul se dispersează in concret precum cerneala în apă, ochiul interior radiază umbrele realului. Statuia lui Pygmalion se poate compara ca influență cu cele ale zeilor sau idolilor de piatră primitivi, toate apărute din nevoia omului de a simți un ascendent ”ales” asupra slăbiciunii și limitării de muritor. Idolatria are la bază un procent ridicat de iubire obsesivă pentru idolul venerat, este un fetișism religios mustind de sexualitate.
Aspectul estetic este dual. Pe de o parte, există sculpturile divin de armonioase; pe de altă parte, există figurile demonice întruchipând neajunsurile și pedepsele ce pot surveni în calea omului dacă se abat de la o cale considerată ca fiind ”impusă”. Crearea unei sculpturi poate da viață omului perfect, invincibil, cu forme și curbe armonioase ce sfidează imperfecțiunea celui care creaza. Produsul final poate reprezenta ceea ce creatorului îi lipsește în propria sa ființă, sau, precum în cazul lui Pygmalion, ceea ce îi lipsește dincolo de propriul său corp pentru a putea fi perfect fie și în prezența imperfecțiunii sale. Una dintre primele imagini cu sculpturi pe care le-am văzut vreodată în copilărie a fost o reprezentare a statuii lui David, iar ceea ce m-a marcat în acele momente a fost, pe lângă nuditatea nonșalantă a eroului, senzația de perfectă armonie pe care corpul dăruit de dalta lui Michelangelo o emana împreună cu hotărârea și forța de pe chip. În mintea mea, David a reprezentat prelungirea mută a aspirațiilor personale nutrite de Michelangelo. Cât despre zeii amenințători, cu priviri și grimase electrizante, sau idolii prezicători de catastrofe, ei întruchipează teama și ororile subconștientului uman, mereu în luptă cu binele și răul ori cu propria lor urâțenie lăuntrică.
Știi ritualurile acelea în care figurine din lut sunt confecționate cu scopul de a juca rolul unor forțe ale naturii, ale unor zeități sau spirite? Am avut ocazia să fiu martora unor astfel de evenimente și am văzut cum o simplă figură monotonă și făurită din lutul primordial se imbrăca, pe masură ce căpăta formă, cu puteri supranaturale și cu abilitatea de a impune solemnitate în fața celor cu puteri mai concrete decât ale ei, adică oamenii. În unele părți ale României încă se mai practică anumite ritualuri de invocare a ploii, de exemplu, în care rolul central este jucat de un omuleț de lut trimis ca mesager pe o apă curgătoare. Partea cea mai interesantă pentru mine, ca observator, a fost aceea că persoanele implicate în acel ritual erau ferm convinse de eficacitatea lui. Întâmplator sau nu, în decursul acelei zile a plouat. Pe același fir putem continua cu păpușile voodoo, deși termenii ecuației se schimbă deoarece păpușa nu mai reprezintă forma conducătoare, ci se are rolul de marionetă a creatorului. Totuși, in aceeași masură papușa este mesagerul aspirațiilor umane de a influența mersul lucrurilor.
Mi-ar plăcea foarte mult să aud păreri despre subiectul de astăzi, așa ca te invit sa îndrăznești.
Prima întrebare: cât de moartă este o sculptură cu formă umană? Ajunge suflarea creatorului atât de departe încât să anime răceala și duritatea materialului? Dacă ne gândim la Pygmalion, a sculpta înseamnă a îți făuri destinul. Știi povestea lui? Sună cam asa: Pygmalion, făuritorul de obiecte prețioase, ajunge să creeze, din dragoste pentru sculptură, o femeie de care se îndrăgostește. Iubirea lui este atât de puternică încât Venus nu poate rămâne rece la dorința acestuia de a vedea statuia metamorfozându-se într-o femeie adevărată, în care fildeșul devine carne caldă și plină de clocotul vieții. Așadar, Pygmalion își vede visul prinzând viață la propriu, ceea ce știm că in lumea străină de Olimpul mitic sau galeria romană de zeități nu poate fi înfaptuit, dar istoria lui are totodată un înțeles mai profund. Idolatria dusă la extreme, în care labirintul dorințelor devine atât de încurcat încât până și creatorul pierde firul salvator iar realul și imaginarul se întrepătrund, abstractul se dispersează in concret precum cerneala în apă, ochiul interior radiază umbrele realului. Statuia lui Pygmalion se poate compara ca influență cu cele ale zeilor sau idolilor de piatră primitivi, toate apărute din nevoia omului de a simți un ascendent ”ales” asupra slăbiciunii și limitării de muritor. Idolatria are la bază un procent ridicat de iubire obsesivă pentru idolul venerat, este un fetișism religios mustind de sexualitate.
Aspectul estetic este dual. Pe de o parte, există sculpturile divin de armonioase; pe de altă parte, există figurile demonice întruchipând neajunsurile și pedepsele ce pot surveni în calea omului dacă se abat de la o cale considerată ca fiind ”impusă”. Crearea unei sculpturi poate da viață omului perfect, invincibil, cu forme și curbe armonioase ce sfidează imperfecțiunea celui care creaza. Produsul final poate reprezenta ceea ce creatorului îi lipsește în propria sa ființă, sau, precum în cazul lui Pygmalion, ceea ce îi lipsește dincolo de propriul său corp pentru a putea fi perfect fie și în prezența imperfecțiunii sale. Una dintre primele imagini cu sculpturi pe care le-am văzut vreodată în copilărie a fost o reprezentare a statuii lui David, iar ceea ce m-a marcat în acele momente a fost, pe lângă nuditatea nonșalantă a eroului, senzația de perfectă armonie pe care corpul dăruit de dalta lui Michelangelo o emana împreună cu hotărârea și forța de pe chip. În mintea mea, David a reprezentat prelungirea mută a aspirațiilor personale nutrite de Michelangelo. Cât despre zeii amenințători, cu priviri și grimase electrizante, sau idolii prezicători de catastrofe, ei întruchipează teama și ororile subconștientului uman, mereu în luptă cu binele și răul ori cu propria lor urâțenie lăuntrică.
Știi ritualurile acelea în care figurine din lut sunt confecționate cu scopul de a juca rolul unor forțe ale naturii, ale unor zeități sau spirite? Am avut ocazia să fiu martora unor astfel de evenimente și am văzut cum o simplă figură monotonă și făurită din lutul primordial se imbrăca, pe masură ce căpăta formă, cu puteri supranaturale și cu abilitatea de a impune solemnitate în fața celor cu puteri mai concrete decât ale ei, adică oamenii. În unele părți ale României încă se mai practică anumite ritualuri de invocare a ploii, de exemplu, în care rolul central este jucat de un omuleț de lut trimis ca mesager pe o apă curgătoare. Partea cea mai interesantă pentru mine, ca observator, a fost aceea că persoanele implicate în acel ritual erau ferm convinse de eficacitatea lui. Întâmplator sau nu, în decursul acelei zile a plouat. Pe același fir putem continua cu păpușile voodoo, deși termenii ecuației se schimbă deoarece păpușa nu mai reprezintă forma conducătoare, ci se are rolul de marionetă a creatorului. Totuși, in aceeași masură papușa este mesagerul aspirațiilor umane de a influența mersul lucrurilor.
Mi-ar plăcea foarte mult să aud păreri despre subiectul de astăzi, așa ca te invit sa îndrăznești.
RSS Feed
