Paul Gauguin

Bunul primitiv și ofranda sa de culoare



      Plămădită din soare și nisip fin, carnea în culoarea abanosului își susură cântecul domol, acompaniat de sunetul valurilor. Spuma alburie, copilul din dragoste al oceanului, pare semnul premergător travaliului în urma căruia își va face apariția o Venus creolă, pe jumătate ascunsă de pletele luxuriante și negre. Universul vegetal, la fel de bogat în prospețime și poveste precum părul viitoarei Venus locale, pare un marsupiu al faunei adaptate insulei tropicale, reclamându-și viguros spațiul și îndeplinind cu succes rolul de protector al fragilității țesuturilor umane. Formele de relief se rostogolesc, leneșe, pe suprafața pânzei afumate cu parfum virginal de Terra Nova aparte, coaptă de soare precum figurile feminine aduse la viață de ochiul și determinarea artistului. Întreaga natură inspiră și expiră tumultos în adâncimile geologice și moleculare, dar calm la suprafață, precum femeile tinere cu flori la ureche.

Eu haere ia oe

            Astfel redau cuvintele un complex de viață vegetală și umană, atunci când pânza deflorată a unui tablou rămâne ocultată în plan practic, incapabilă să își prezinte ofrandele în stil propriu, prin vopsea și senzații. Și-au dat mâna mai multe elemente recurente din opera extinsă a unui pictor, iar ansamblul lor a narat povestea văzută și nevăzută. Paul Gauguin a decis să ne viziteze, aducând cu el cele mai expresive femei din insulele exotice, cu esența existenței lor transpusă în pigment viu colorat, așa cum le-a observat el însuși.

Parau api

     Francez posedând o personalitate alimentată prin stropi de sânge peruvian (mama sa era pe jumătate peruană), Paul Gauguin a parcurs ruta sinuoasă a multor alți artiști din istoria artei. Efortul de a fi recunoscut și aclamat în timpul vieții nu era decât rareori încununat de succes înainte de jumătatea secolului douăzeci, iar Paul Gauguin nu a făcut excepție de la regulă. Curentul impresionist în care se găsea angrenat la final de secol nouăsprezece avea un gust nesatisfăcător pentru pictor, deși impresionismul se detașa de metodele tradiționale impuse de pictura franceză prin nota de vigoare emoțională aparentă, libertatea de expresie și culorile calde, fuziunea liniilor și indrăzneala creațiilor. Mai mult, Gauguin se simțea prins într-un spațiu de dimensiuni reduse, lipsit de aer și semnificație. Impresionismul, deși încântător prin naturalețe și expresivitate, ii apare lui Gauguin ca fiind steril din punct de vedere simbolistic, iar lipsa de profunzime îl deprimă. Pentru Gauguin, cadrul însuși al Europei natale se prezintă în fata ochilor săi ca o mare pânză searbadă, însetată de simboluri profane. Europa își poartă vălul auster ca o femeie lipsită de maturitate, pe care ai dori sa o îmbrățișezi, dar care se arată incapabilă sa remarce că nu depune eforturi pentru a își păstra șarmul și amanții. Vigoarea aparentă a impresionismului se cojește în fața ochilor pictorului precum   vopseaua veche-  amantul Gauguin se dezice figurativ de Europa și pornește în căutarea altor izvoare de inspirație, mai potrivite pentru viziunea sa artistică.

Self portrait with palette

          Primul pas îl reprezintă apropierea de arta japoneză, care îl va indruma pe artist către cloisonnisme (o tehnică atribuită pictorului Louis Anquetin, inspirată dintr-un amalgam de surse precum arta primitivă, stampele japoneze și tehnica pictării vitraliilor), tehnica deținând ca trasătură de bază delimitarea clară a culorilor utilizate pe o pânză, deseori prin linii de culoare neagră. Experimentarea cu tehnica stilului cloisonniste, cu rădăcini în arta primitivă, stimulează dorința lui Gauguin de a studia mai îndeaproape această artă indigenă, chiar la fața locului. Astfel, numeroasele tentative de a se stabili într-un paradis tropical, încât să confere o notă cât mai autentică lucrărilor sale, se materializează atunci când Gauguin se stabiliește definitiv în Polinezia Franceză.  

Haere Pape

          O mare parte dintre tablourile pictate în perioada 'exotică' a carierei sale au fost concepute ca lucrări originale, bogate în culori vii și figuri umane pătrunse de introspecție și un strop de mândrie de sine și de ținutul natal. Figurile feminine poartă intiparită pe chip o expresie detașată, lipsită de temeri. Chiar și celor înfatișate cu bustul gol sau complet lipsite de haine li se păstrează expresia dezinvoltă, naturală, astfel încât picturile dețin nota de autenticitate dorită. Unele dintre modele, atât masculine, cât și feminine, sunt reprezentate purtând conversații sau desfășurând alte activități, părând că sunt conștiente de intruziunea în paradisul lor tropical, dar nu percep nicio amenințare venind din partea intrusului care tinde să se contopească nu doar cu natura, ci și cu tipologia umană locală.

 Te Arii Vahine

          Gauguin pare ca își dorește să se detașeze de vechile medii și obiceiuri, pentru o comuniune completă cu noul cămin, astfel că învață noțiuni din dialectele locale și își intitulează tablourile în limba vorbită de indigeni. Unul dintre tablourile pictate de Gauguin în Tahiti, intitulat Nafea faa ipoipo? (1892) deține primul loc în topul celor mai valoroase tablouri din lume, fiind vândut la începutul lunii februarie pentru suma de aproximativ 300 milioane de dolari.

Nafea faa ipoipo?

           Peisajele tahitiene abundă în nuanțe vii de roșu sau galben, echilibrate de pielea ciocolatie a locuitorilor sau de verdele proaspăt și albastrul calm. Uneori, tablourile sunt încărcate cu detalii, animate de personaje și emoțiilor lor, ca și când pictorul a dorit sa surprindă cât mai multe bucăți de realitate pe o suprafață atât de mică, să umple un gol personal pe care nu reușea să îl acopere anterior. Gauguin declara că poate vedea cel mai bine atunci când își păstrează ochii închiși. Astfel, tablourile sunt impregnate cu propriile sale trăiri într-o masură poate chiar mai mare decât am tinde să observăm. Poate că Gauguin se vedea pe sine însuși în chipurile masculine ce îl inconjurau, un Gauguin indigen, așa cum ar fi putut să fie.

Pape moea

           Frumusetea sau perfectiunea fizică nu primează în aceste ilustrări de forță indigenă. Gauguin evită să ne prezinte un tărâm idilic, cu sirene de o frumusețe răpitoare, ci rămâne cât mai aproape de realitatea brută, nesofisticată. Nici peisajele însele nu surprind cele mai impunatoare aspecte- știm ca Polinezia beneficiaza de o frumusețe geografică aparte-, ci par a fi privite cu ochii tulburați de propria incântare a pictorului, care se delectează cu mediul înconjurator și se afundă în trairile sale, redându-le, în schimb, prin culori cât mai acaparante. Paradisul este demistificat, dezgolit de ornamente inutile precum esența unui copac după înlăturarea scoarței superficiale, expunând microcosmosul palpitând de emoție.  

Ia Orana Maria

Vahine no te vi

Matamoe

Te avae no Maria