Alexandrie dansează pentru doi.
Edgar pictează pentru el însuși, sacrificând emoțiile fetei pentru ca tablourile sale să poată trăi.
Muza, culcată pe altarul artei, primește lovitura scurtă care îi curmă viața, totul desfășurat cu o rapiditate aflată în termeni contradictorii cu lungimea suferinței resimțite în întervalul de captivitate necesar decantării tuturor emoțiilor cultivate. Sacrificiul simbolic, egalat în spațiul real de sacrificiile închinate zeilor civilizațiilor străvechi, o transpune pe balerină în lumea culorilor, unde încetează să mai fie o persoană cu trup tangibil, ci devine o idee. Edgar culege emoții, transformându-le în inspirație, dar rămâne impasibil la adevăratul lor potențial umanizator și taumaturgic. În schimb, le transformă în Nemesisul său, luptându-se permanent cu ele, înarmat cu determinare și claritate.
Fără să mai lungesc introducerea în subiect, vă prezint steaua de astăzi: Dansatoarea lui Degas. Dansatoarea lui Degas se mișcă pe poante, în ritmul muzicii interpretate de orchestră. Dansatoarea lui Degas reprezintă suma pasiunilor, a durerii și a determinării personale de a transforma un vis într-un sinonim al existenței umane. Este o femeie, dar este și inspirație asexuată. Kathryn Wagner și-a scris romanul pentru a ilustra nu doar o perioadă ușor de delimitat din punct de vedere istoric, ci mai degrabă partea nevăzută a corpului de balet parizian și a solistelor sale, măcinate de probleme emoționale și financiare. Astfel, Alexandrie, protagonista romanului, întruchipează tot ce poate fi dansatoarea de balet din Parisul de după anul 1872. Balerina poate alege să joace rolurile de curtezană sau lorette, dar se poate opune acestui val și, în schimb, să aleagă să devină sursă de inspirație și femeie care iubește fără să dețină egoismul dictat de un spirit materialist.
Așadar, atunci când ajunge în Paris, Alexandrie este pusă repede în postura de a alege ce rol dorește să joace în afara scenei. Poate să își asume interpretarea aceluia de lorette, adică amantă a unui bărbat influent, un simplu trofeu frumos, fără drept la replică sau decizii personale. Totuși, dacă vârsta de douăzeci și cinci de ani o găsește singură, fără un contract ferm și exclusiv cu un sponsor, ea devine automat nevoită să joace rolul ingrat de curtezană pentru 'abonați', în funcție de cine licitează mai mult după un spectacol, astfel încât să se poată întreține, continuând să danseze.
Porțile lumii baletului, o lume ingrată și lipsită de scrupule, sunt deschise orcărei fete sărace care dorește sau este forțată să își susțină financiar familia. Nu este de mirare că multe dintre ele recurg la metode degradante de a obăine bani și celebritate. Nefiind potente din punct de vedere financiar, balerinele nu beneficiază de respect sau protecție reală. Doamnele fine le privesc cu condescendență, iar domnii le consideră simple vânzătoare de plăcere. Dansatoarele sunt prinse într-o lume împărțită în dominanți și dominați. Competiția din interiorul Operei se prelungește dincolo de scenă. Refugiul dansatoarelor este dorința de a fi cele mai bune din categoria lor profesională, dar până și așa se lasă cuprinse de ambiții meschine, cum ar fi să devină lorettes sau să acapareze atenția a cât mai multor bărbați influenți. Alexandrie, însă, face notă discordantă. Cultă, ea se păstrează cât mai departe de flirturile din Camera Verde, acea anticameră neoficiala de bordel, necunoscută ochilor soțiilor și oficialităților, despre care nu se pot obține informații decât prin intermediul canalelor selecte. Cu toate acestea, recunoaște în sinea sa că, oricât și-ar prețui sentimentele de dragoste pentru Degas, trebuie să pună capăt vulnerabilității sociale, accentuată de trecerea anilor, prin a deveni amanta lui Julien, un bijutier ipocrit și crud. Hărțuită constant de o mamă care îi reamintește, cu fiecare scrisoare trimisă, de sacrificiile făcute pentru fiica sa și de datoria lui Alexandrie de a își intreține familia, balerina duce o luptă continuă cu propriile sale aspirații: acelea de a fi integră și de a iubi.
Dacă Alexandrie este modelul de dansatoare cultă și inocentă, steaua baletului parizian, Cornelie, reprezintă extravaganța, răutatea și lipsa de maniere, deși aceste defecte sunt augmentate în mod voit în opinia publică de însăși Cornelie, în incercarea de a își ascunde propriile slăbiciuni și neîmpliniri. NImic nu este ceea ce pare în acest labirint al banilor si celebrității.
Dar unde se integrează Degas în acest mediu alunecos și fals? El devine observatorul fenomenului, un fin cititor al emoțiilor umane, în încercarea de a fructifica orice oportunitate apărută din interacțiunea cu aceste fete nefericite. Degas se insinuează în viața lui Alexandrie, permițându-i acesteia sa îl iubească și încurajând-o uneori, deși tot acest joc egoist urmează să o rănească pe muza sa. Grupul impresionist își face apariția cu discreție în acest decor dominar de dans și seducție conștientizată, așa că îl putem urmări pe Degas în ipostaza de organizator de expoziții la Salon, personalitate cu vastă influență asupra mediului artistic contemporan.
În concluzie, Dansatoarea lui Degas este o lectură ușor de parcurs chiar și în momente de oboseală, fără drame psihologice complexe, abordând diverse clișee precum iubirea respinsă, competiția pentru favoruri sau originiea modestă a protagonistei, plecată la Paris pentru a își îmbunătăți existența. Dacă veți opta să citiți varianta tradusă în limba romană, minusul ar fi acela că traducerea respectivă nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dar puteți face abstracție de neajunsuri dacă vă concentrați în exclusivitate pe firul poveștii.
Edgar pictează pentru el însuși, sacrificând emoțiile fetei pentru ca tablourile sale să poată trăi.
Muza, culcată pe altarul artei, primește lovitura scurtă care îi curmă viața, totul desfășurat cu o rapiditate aflată în termeni contradictorii cu lungimea suferinței resimțite în întervalul de captivitate necesar decantării tuturor emoțiilor cultivate. Sacrificiul simbolic, egalat în spațiul real de sacrificiile închinate zeilor civilizațiilor străvechi, o transpune pe balerină în lumea culorilor, unde încetează să mai fie o persoană cu trup tangibil, ci devine o idee. Edgar culege emoții, transformându-le în inspirație, dar rămâne impasibil la adevăratul lor potențial umanizator și taumaturgic. În schimb, le transformă în Nemesisul său, luptându-se permanent cu ele, înarmat cu determinare și claritate.
Fără să mai lungesc introducerea în subiect, vă prezint steaua de astăzi: Dansatoarea lui Degas. Dansatoarea lui Degas se mișcă pe poante, în ritmul muzicii interpretate de orchestră. Dansatoarea lui Degas reprezintă suma pasiunilor, a durerii și a determinării personale de a transforma un vis într-un sinonim al existenței umane. Este o femeie, dar este și inspirație asexuată. Kathryn Wagner și-a scris romanul pentru a ilustra nu doar o perioadă ușor de delimitat din punct de vedere istoric, ci mai degrabă partea nevăzută a corpului de balet parizian și a solistelor sale, măcinate de probleme emoționale și financiare. Astfel, Alexandrie, protagonista romanului, întruchipează tot ce poate fi dansatoarea de balet din Parisul de după anul 1872. Balerina poate alege să joace rolurile de curtezană sau lorette, dar se poate opune acestui val și, în schimb, să aleagă să devină sursă de inspirație și femeie care iubește fără să dețină egoismul dictat de un spirit materialist.
Așadar, atunci când ajunge în Paris, Alexandrie este pusă repede în postura de a alege ce rol dorește să joace în afara scenei. Poate să își asume interpretarea aceluia de lorette, adică amantă a unui bărbat influent, un simplu trofeu frumos, fără drept la replică sau decizii personale. Totuși, dacă vârsta de douăzeci și cinci de ani o găsește singură, fără un contract ferm și exclusiv cu un sponsor, ea devine automat nevoită să joace rolul ingrat de curtezană pentru 'abonați', în funcție de cine licitează mai mult după un spectacol, astfel încât să se poată întreține, continuând să danseze.
Porțile lumii baletului, o lume ingrată și lipsită de scrupule, sunt deschise orcărei fete sărace care dorește sau este forțată să își susțină financiar familia. Nu este de mirare că multe dintre ele recurg la metode degradante de a obăine bani și celebritate. Nefiind potente din punct de vedere financiar, balerinele nu beneficiază de respect sau protecție reală. Doamnele fine le privesc cu condescendență, iar domnii le consideră simple vânzătoare de plăcere. Dansatoarele sunt prinse într-o lume împărțită în dominanți și dominați. Competiția din interiorul Operei se prelungește dincolo de scenă. Refugiul dansatoarelor este dorința de a fi cele mai bune din categoria lor profesională, dar până și așa se lasă cuprinse de ambiții meschine, cum ar fi să devină lorettes sau să acapareze atenția a cât mai multor bărbați influenți. Alexandrie, însă, face notă discordantă. Cultă, ea se păstrează cât mai departe de flirturile din Camera Verde, acea anticameră neoficiala de bordel, necunoscută ochilor soțiilor și oficialităților, despre care nu se pot obține informații decât prin intermediul canalelor selecte. Cu toate acestea, recunoaște în sinea sa că, oricât și-ar prețui sentimentele de dragoste pentru Degas, trebuie să pună capăt vulnerabilității sociale, accentuată de trecerea anilor, prin a deveni amanta lui Julien, un bijutier ipocrit și crud. Hărțuită constant de o mamă care îi reamintește, cu fiecare scrisoare trimisă, de sacrificiile făcute pentru fiica sa și de datoria lui Alexandrie de a își intreține familia, balerina duce o luptă continuă cu propriile sale aspirații: acelea de a fi integră și de a iubi.
Dacă Alexandrie este modelul de dansatoare cultă și inocentă, steaua baletului parizian, Cornelie, reprezintă extravaganța, răutatea și lipsa de maniere, deși aceste defecte sunt augmentate în mod voit în opinia publică de însăși Cornelie, în incercarea de a își ascunde propriile slăbiciuni și neîmpliniri. NImic nu este ceea ce pare în acest labirint al banilor si celebrității.
Dar unde se integrează Degas în acest mediu alunecos și fals? El devine observatorul fenomenului, un fin cititor al emoțiilor umane, în încercarea de a fructifica orice oportunitate apărută din interacțiunea cu aceste fete nefericite. Degas se insinuează în viața lui Alexandrie, permițându-i acesteia sa îl iubească și încurajând-o uneori, deși tot acest joc egoist urmează să o rănească pe muza sa. Grupul impresionist își face apariția cu discreție în acest decor dominar de dans și seducție conștientizată, așa că îl putem urmări pe Degas în ipostaza de organizator de expoziții la Salon, personalitate cu vastă influență asupra mediului artistic contemporan.
În concluzie, Dansatoarea lui Degas este o lectură ușor de parcurs chiar și în momente de oboseală, fără drame psihologice complexe, abordând diverse clișee precum iubirea respinsă, competiția pentru favoruri sau originiea modestă a protagonistei, plecată la Paris pentru a își îmbunătăți existența. Dacă veți opta să citiți varianta tradusă în limba romană, minusul ar fi acela că traducerea respectivă nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dar puteți face abstracție de neajunsuri dacă vă concentrați în exclusivitate pe firul poveștii.