Alexandrie dansează pentru doi.
Edgar pictează pentru el însuși, sacrificând emoțiile fetei pentru ca tablourile sale să poată trăi.
Muza, culcată pe altarul artei, primește lovitura scurtă care îi curmă viața, totul desfășurat  cu o rapiditate aflată în termeni contradictorii cu lungimea suferinței resimțite în întervalul de captivitate necesar decantării tuturor emoțiilor cultivate. Sacrificiul simbolic, egalat în spațiul real de sacrificiile închinate zeilor civilizațiilor străvechi, o transpune pe balerină în lumea culorilor, unde încetează să mai fie o persoană cu trup tangibil, ci devine o idee. Edgar culege emoții, transformându-le în inspirație, dar rămâne impasibil la adevăratul lor potențial umanizator și taumaturgic. În schimb, le transformă în Nemesisul său, luptându-se permanent cu ele, înarmat cu determinare și claritate.

     Fără să mai lungesc introducerea în subiect, vă prezint steaua de astăzi: Dansatoarea lui Degas. Dansatoarea lui Degas se mișcă pe poante, în ritmul muzicii interpretate de orchestră. Dansatoarea lui Degas reprezintă suma pasiunilor, a durerii și a determinării personale de a transforma un vis într-un sinonim al existenței umane. Este o femeie, dar este și inspirație asexuată. Kathryn Wagner și-a scris romanul pentru a ilustra nu doar o perioadă ușor de delimitat din punct de vedere istoric, ci mai degrabă partea nevăzută a corpului de balet parizian și a solistelor sale, măcinate de probleme emoționale și financiare. Astfel, Alexandrie, protagonista romanului, întruchipează tot ce poate fi dansatoarea de balet din Parisul de după anul 1872. Balerina poate alege să joace rolurile de curtezană sau lorette, dar se poate opune acestui val și, în schimb, să aleagă să devină sursă de inspirație și femeie care iubește fără să dețină egoismul dictat de un spirit materialist.

               Așadar, atunci când ajunge în Paris, Alexandrie este pusă repede în postura de a alege ce rol dorește să joace în afara scenei. Poate să își asume interpretarea aceluia de lorette, adică amantă a unui bărbat influent, un simplu trofeu frumos, fără drept la replică sau decizii personale. Totuși, dacă vârsta de douăzeci și cinci de ani o găsește singură, fără un contract ferm și exclusiv cu un sponsor, ea devine automat nevoită să joace rolul ingrat de curtezană pentru 'abonați', în funcție de cine licitează mai mult după un spectacol, astfel încât să se poată întreține, continuând să danseze.

      Porțile lumii baletului, o lume ingrată și lipsită de scrupule, sunt deschise orcărei fete sărace care dorește sau este forțată să își susțină financiar familia. Nu este de mirare că multe dintre ele recurg la metode degradante de a obăine bani și celebritate. Nefiind potente din punct de vedere financiar, balerinele nu beneficiază de respect sau protecție reală. Doamnele fine le privesc cu condescendență, iar domnii le consideră simple vânzătoare de plăcere. Dansatoarele sunt prinse într-o lume împărțită în dominanți și dominați. Competiția din interiorul Operei se prelungește dincolo de scenă. Refugiul dansatoarelor este dorința de a fi cele mai bune din categoria lor profesională, dar până și așa se lasă cuprinse de ambiții meschine, cum ar fi să devină lorettes sau să acapareze atenția a cât mai multor bărbați influenți. Alexandrie, însă, face notă discordantă. Cultă, ea se păstrează cât mai departe de flirturile din Camera Verde, acea anticameră neoficiala de bordel, necunoscută ochilor soțiilor și oficialităților, despre care nu se pot obține informații decât prin intermediul canalelor selecte. Cu toate acestea, recunoaște în sinea sa că, oricât și-ar prețui sentimentele de dragoste pentru Degas, trebuie să pună capăt vulnerabilității sociale, accentuată de trecerea anilor, prin a deveni amanta lui Julien, un bijutier ipocrit și crud. Hărțuită constant de o mamă care îi reamintește, cu fiecare scrisoare trimisă, de sacrificiile făcute pentru fiica sa și de datoria lui Alexandrie de a își intreține familia, balerina duce o luptă continuă cu propriile sale aspirații: acelea de a fi integră și de a iubi.

           Dacă Alexandrie este modelul de dansatoare cultă și inocentă, steaua baletului parizian, Cornelie, reprezintă extravaganța, răutatea și lipsa de maniere, deși aceste defecte sunt augmentate în mod voit în opinia publică de însăși Cornelie, în incercarea de a își ascunde propriile slăbiciuni și neîmpliniri. NImic nu este ceea ce pare în acest labirint  al banilor si celebrității.

   Dar unde se integrează Degas în acest mediu alunecos și fals? El devine observatorul fenomenului, un fin cititor al emoțiilor umane, în încercarea de a fructifica orice oportunitate apărută din interacțiunea cu aceste fete nefericite. Degas se insinuează în viața lui Alexandrie, permițându-i acesteia sa îl iubească și încurajând-o uneori, deși tot acest joc egoist urmează să o rănească pe muza sa. Grupul impresionist își face apariția cu discreție în acest decor dominar de dans și seducție conștientizată, așa că îl putem urmări pe Degas în ipostaza de organizator de expoziții la Salon, personalitate cu vastă influență asupra mediului artistic contemporan.

     În concluzie, Dansatoarea lui Degas  este o lectură ușor de parcurs chiar și în momente de oboseală, fără  drame psihologice complexe, abordând diverse clișee precum iubirea respinsă, competiția pentru favoruri sau originiea modestă a protagonistei, plecată la Paris pentru a își îmbunătăți existența.  Dacă veți opta să citiți varianta tradusă în limba romană, minusul ar fi acela că traducerea respectivă nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dar puteți face abstracție de neajunsuri dacă vă concentrați în exclusivitate pe firul poveștii.

     În urma precendentului articol publicat în Lo's Corner, mai mulți cititori mi-au sugerat să caut, citesc și recomand o carte tradusă în limba română care să evoce, fie și în termeni preponderent fictivi, viața pictoriței chineze Pan Yuliang. M-am conformat, iar căutările mi-au scos în cale cartea scriitoarei Jennifer Cody Epstein, intitulată Pictorița din Shanghai (The Painter from Shanghai). 
    Dacă nu mi-ați citit articolul dedicat acestei artiste, vă voi spune ca Pan Yuliang a fost prima femeie pictor din China care a pictat în stil 'vestic', european. Mai mult, o parte dintre creațiile sale au reprezentat autoportrete nud, iar adolescența pictoriței a fost petrecută într-un bordel, ca prostituată. Așadar, vom afla povestea unei prostituate celebre pe plan local, metamorfozată în creatoare de artă cu ajutorul iubirii unui bărbat neînțeles.

     Deși urmează, pe cât posibil, evenimentele cunoscute din viața lui Yuliang, Pictorița din Shanghai  a fost concepută ca o lucrare fictivă în ceea ce privește derularea minuțioasă a evenimentelor, cum ar fi viața de curtezană într-o 'casă de flori' sau emoțiile personajelor, expuse în cadrul domestic. Prima jumătate a cărții este dedicată copilariei lui Yuliang, orfană care trăiește în casa unchiului său opioman, și a adolescenței petrecute oferind amor în schimbul banilor și favorurilor. Încă de la vârsta de 14 ani, când este vândută de unchiul său și devine 'frunză' într-un bordel, Yuliang învață să își păstreze aspirațiile ascunse, neîncetând nici măcar un minut să spere că își va recăpăta libertatea. În calitate de 'frunză', Yuliang se află în serviciul celei mai frumoase și productive 'flori' din 'casă', primind pregătire pentru viața viitoare de 'floare'. Jinling devine, cu timpul, ceva mai mult decât îndrumătoare, dar refugiul sentimental al fetelor este singurul obstacol în calea macerării emoționale care survine în urma traiului într-un bordel. Poezia, prezentă de-a lungul vieții lui Yuliang ca un liman delicat, țesut din mătase, este panaceul administrat în momentele cele mai dureroase cu minuțiozitatea cu care un cord pompează sânge, reîmprospătând gustul pentru viață.

     Singurele metode de evadare dintr-un astfel de mediu sunt fie moartea, fie bătrânețea, dar Yuliang devine una dintre-o puținele excepții de la regulă atunci când, deși lucra drept prima floare a casei- așadar, foarte productivă pentru matroană, este răscumpărată de un tânăr inspector vamal care pare imun la farmecele tinerei, părând să remarce, mai degrabă, substanța ascunsă într-un corp folosit după placul bărbaților. Zanhua o percepe in calitate de Yin al său, dar Yuliang  se  vede pe ea însăși precum  Yang-ul artei sale aflate în stadiu de simplu mugure infim.

       De aici înainte, Yuliang devine Pan Yuliang, iar casnicia cu Pan Zanhua reprezintă punctul inițial al adevăratei sale libertăți de exprimare artistică. Studiile în China și Europa îi conturează stilul modern, post-impresionist, iar tânăra artistă nu accepta concesii atunci când vine vorba despre artă sa. Deși  amplu criticată pentru stilul său excentric  și înconjurată de  conversații clandestine despre trecutul său,  pictorița  nu lasă aproape niciodată,  de-a lungul capitolelor, impresia că ar abdica de la  principiile sale.  Alegerile îi pot fi,  în sfârșit, egoiste și dictate de propria plăcere și voce interioară.

          Fiecare personaj are o trăsătura de caracter predominantă. Yuliang este femeia determinată să își permită să fie ea însăși, chiar și atunci când afișează supunere. Pan Zanhua, în schimb, este întruchiparea sacrificiului în numele iubirii pe care i-o poartă soției sale, în pofida faptului că aceasta se îndepărtează din ce în ce mai mult de el. Nefericit și nemulțumit, Zanhua își păstrează neîmplinirea emoțională ascunsă cât de adânc posibil. Yuliang nu ar fi avut cum să observe acest aspect- ea nu-i acordase niciodată prea multă atenție celui care o salvase. Revoluționarul Xudun  este figura revoltei față de  sistemul politic, imaginea tinerilor chinezi  din anii '30 care caută să  își împlinească idealurile departe de  influența japonezilor, anticipând  instaurarea comunismului.

         Romanul prezentat astăzi reușeste, totodată, să ilustreze condiția femeii chineze la final de secol nouăsprezece: fascinația 'crinilor  perfecți',  adică drama legării picioarelor  fetelor, ceea ce le împiedică să obțină cât de puțină independență față de  membrii masculini ai familiei.  Așadar, femeia chineză poate face doar atâția pași cât sa rămână sub supraveghere, iar asta cu eforturi dureroase, fiind ținută la distanță de orice activitate productivă pentru ea însăși.  Femeia chineză nu luptă pentu  cauza ei deoarece  societatea o pedepsește- picioarele îi sunt luate de sub stăpânire, iar  pasiunile îi sunt ucise in urma  unei acțiuni care se metamorfozează, în mod ironic, în autoflagelare.  Pan Yuliang nu are picioarele  deformate decât  în mică masură, iar libertatea de a merge  nu doar pe calea imaginației, ci si pe cea a concretizării acesteia, o ajută în ultimă instanță să își păstreze intactă forța de  a îndrăzni.
                Vă recomand acest roman pentru mesajul transmis, acela că determinarea, curajul  și  încrederea pot  depăși chiar si cel mai rigid obstacol.

      Istoria și arta. Politica și pasiunile umane. Aceste perechi, antagonice la suprafață, dar interconectate prin legături indivizibile, reprezintă pilonii de susținere ai romanului despre care veți afla în rândurile de astăzi. Motivul pentru care Eu, Mona Lisa, roman fictiv ce înglobează elemente ale istoriei florentine și ale creativității autoarei Jeanne Kalogridis, este acela că prezintă acest amestec omogen de elemente reale și fictive prin filtrul unui personaj clasic din pictură. După cum sugerează și titlul, acest personaj este nimeni alta decât Mona Lisa, enigmatica figură aproape sinonimă cu Leonardo-pictorul, una dintre laturile creative ale geniului din Vinci.

          Dacă citim datele sale biografice, adevărata Mona Lisa, adică Lisa del Giocondo, nu ne apare ca o femeie trecută prin multe evenimente deosebite de-a lungul vieții. Căsătorită cu Francesco del Giocondo și, aparent, claustrată în perimetrii stilului de viața repetitiv, călduț  și limitat al unei femei bogate din secolele cincisprezece-șaisprezece, Madonna Lisa a devenit eternă datorită picturii comandate de soțul său. Dacă vă așteptați ca Jeanne Kalogridis să   urmeze și prezinte ad literam viața doamnei del Giocondo, veți fi plăcut surprinși să aflați că   nu așa stau lucrurile. Naratoarea Lisa, cu toate rigiditățile aferente unei tinere a secolului său, nu ezită să își acorde suficiente momente de rebeliune canalizate împotriva  încorsetărilor la care erau  supuse reprezentantele sexului feminin.

                 Dar cine o acompaniază pe Lisa în acest roman? În primul rând, povestea sa de dragoste, unul dintre firele narative principale. Aici, adolescenta Lisa îl întâlnește pe Giuliano de Medici, frumosul și nobilul mezin al Magnificului Lorenzo, iar povestea lor de iubire ia naștere pe fundalul iminentei morți a conducătorului Florenței, bolnav de gută și subminat public și asiduu de  înfocatul Savonarola, călugăr dominican și predicator persuasiv, dornic de a deveni un lider reformator al vieții religioase și laice.

          În al doilea rând, povestea trecutului familiei de Medici. Un alt Giuliano de Medici, frumosul și inocentul frate al lui Lorenzo, fusese victima unui asasinat organizat in 1478 de către familia Pazzi și susținătorii lor. Lorenzo însuși supraviețuiește cu greu în urma acestui complot, marcat moral pe lângă aceasta. De aici, o întreagă vendetta își intinde tentaculele mortale de-a lungul anilor asupra asasinilor și complicilor demascați, cu excepția unuia, cel pe urma caruia pornesc Leonardo, pictorul din Vinci, și Lorenzo.

          În al treilea rând, întâlnim unele dintre capetele luminate ale Renașterii- facem cunoștință cu sus-menționatul Leonardo, cu Botticelli și chiar cu geniul filosofiei renascentiste Pico della Mirandola, poliglotul care vorbea mai mult de zece limbi la vârsta de 14 ani. Acești artizani ai artei vizuale și, respectiv, filosofiei, își integrează poveștile nefericirii personale în  țesătura romanului.

                   Echilibrul social fragil menținut de Lorenzo în ultimii ani ai vieții se destramă după moartea care survine in 1492, atunci când moștenitorul său, Piero, pare să eșueze în  încercarea  de a fi un bun lider, fiind depășit de haosul socio-politic alimentat de Savonarola. Mai mult, regele francez Carol al VIII-lea toarnă ultima picătură de combustibil peste focul florentin când armata sa ocupă orașul.

        Ce poate face Lisa în acest context? În afară de a se căsători în secret cu Giuliano, fără aprobarea tatălui ei, nu prea multe. Atunci când Giuliano dispare, Lisa este forțată de  împrejurările nefericite (și în pofida eforturilor de a îl găsi pe  Giuliano) să se impace cu tatăl său, negustorul de țesături Antonio Gherardini, cel apăsat de propriul său trecut. Sclava Lisei, Zalumma, este personajul care conferă hotărâre și înțelepciune multora dintre situațiile cu care se confruntă Lisa, atunci când aceasta primește lovitură după lovitură- își pierde mama, încetează să comunice cu tatăl său și, mai târziu, își pierde soțul când e încă o adolescentă. Iar atunci când în scenă intră Francesco del Giocondo, Lisa acceptă o căsătorie nefericită de dragul copilului nenăscut al lui Giuliano, din dorința de a  îi  conferi acestuia o protecție fragilă și iluzorie, dar ulterior dezintegrată. Rând pe rând, susținătorii familiei de Medici sunt fie convertiți forțat la interesele familiei Pazzi, fie exterminați. Intrigile și secretele sunt mult mai profunde decât  îi  păreau inițial Lisei. Dar ea este puternică și își cunoaște scopurile, în pofida dezamăgirilor cauzate de cel pe care îl considera a fi tatăl ei și de cel care ii devenise un soț-paravan. Pornind în căutarea asasinului necunoscut al fratelui lui Lorenzo, deoarece  crede ca Giuliano cel asasinat ar fi fost tatăl său biologic, Lisa  descoperă că viața are multe alte secrete.

            Firul narativ al  începerii, conceperii și  încheierii portretului Mona Lisei își face apariția intermitent printre nenumăratele povești nefericite, elaborat treptat intre două acte de vitejie sau supraviețuire în cazanul ținut pe foc de Girolamo Savonarola și țesătorii de intrigi politice, lipsiți de orice scrupule. Procesul creativ al lui Leonardo apare ca o căprioară ascunsă de tufișuri și, alternativ, expusă pericolelor. Romanul face apel la emoțiile cititorului, iar Jeanne Kalogridis pare că a dorit să suscite susținere atât pentru Lisa, cât și pentru celelalte persoane prinse în mijlocul evenimentelor nefericite. Așadar, dacă va plac istoria, arta și finalurile fericite (pentru o parte dintre nefericiții nevinovați), Eu, Mona Lisa va fi  satisfăcător.

     Existența nefericită a lui Vincent Van Gogh a suscitat, de-a lungul celor 125 de ani de la decesul pictorului olandez, atenția a numeroși scriitori. Fascinant prin personalitatea sa impulsivă și, totodată, măcinat de dorințe neîmplinite, Van Gogh s-a numarat printre artiștii cărora scriitorul american Irving Stone, specializat în romane biografice dedicate personajelor notabile din variate domenii de activitate, le-a dedicat pasiunea sa pentru scris. Astfel, în anul 1934 este publicat romanul Bucuria Vieții (în original Lust for Life), care va deveni mai târziu o creație esențială în categoria sa de incadrare literară.

        Roman consistent, caracteristic operelor lui Irving Stone, Bucuria Vieții detaliază dificultățile întampinate de Van Gogh în timpul scurtei sale vieți. Pe lângă a fi o simplă enunțare a unor evenimente din existența unui pictor insuficient apreciat cât timp a putut picta, romanul reușește să arunce o privire bine documentată în mintea și trăirile artistului chinuit de nenumărate traume. Acest aspect, acela al instrospecției adânci, a devenit posibil nu atât datorită imaginației scriitorului, ci în special consultării volumului masiv de scrisori pe care Vincent și fratele său mai mic, Theo, și le-au expediat reciproc. Cele 663 de scrisori-document expediate de Vincent Van Gogh fratelui său au supraviețuit scurgerii timpului și au fost publicate în anul 1914 datorită implicării active a văduvei lui Theo Van Gogh, cea care s-a ocupat de sortarea lor. Aceste scrisori au devenit, așadar, materia primă pentru Irving Stone, descoperindu-i scriitorului secretele minții lui Vincent și tumultul său profesional și amoros.

                      Van Gogh prinde viață din amalgamul de cuvinte într-o manieră extrem de expresivă. Cei șaisprezece ani cuprinsi în carte sunt detaliați în ordine cronologică, iar această cronologie fermă și meticuloasă conturează mai eficient portretul lui Vincent, vânzătorul de opere de artă devenit preot de țară și, ulterior, pictor aspirant. Dacă ar fi o simplă colecție de locuri și peisaje, romanul ar rămâne o cărămidă insipidă, parte dintr-un perete vospit în gri impersonal. Ne confruntăm cu o frumoasă epopee a unei persoane visătoare și extrem de sensibile, a sacrificiului de sine dus la extreme și a imposibilității de integrare într-o societate dură, în mare parte lipsită de empatie și devoratoare a propriei indiferențe.

            Irving Stone se dezice de melodramă- scopul său nu este acela de a impresiona cititorul prin suferință și de a face apel la inteligența sa emoțională. În mod contrar, narațiunea sa descrie cu brutalitate realitatea, fără a o romanța, expune tăișul existenței zilnice a unui pictor de după anii 1850 mai degrabă ca pe o pâine aflată pe masă- urmează să fie taiată, dar este un procedeu firesc aplicat unei pâini ce urmează să fie consumată. În aceeași manieră, viața lui Van Gogh este o pâine secționată fără milă de cuțitul realității, tocmai pentru că, ulterior, va genera sațietate consumatorului de artă.

                          Bucuria Vieții nu acționează asupra intelectului amatorului de lectură ca un roman exclusivist, al unui singur artist. În perioada în care a locuit în Paris, alături de fratele sau, Theo, Vincent a interacționat și format prietenii cu pictori post-impresioniști precum Paul Gauguin, Paul Cézanne, Toulouse-Lautrec sau Georges Seurat. Facem cunoștință, așadar, cu un grup de artiști francezi consumați de lupta perpetuă purtată împotriva  încorsetărilor artistice lipsite de  substanță ale secolului XIX, iar Vincent își găsește locul printre aspirațiile lor, mimetizându-le tulburările artistice și mijloacele de expresie.

                         Prologul plasat în Londra ne prezintă primul insucces amoros al lui Vincent, cel care va reprezenta baza seriei de eșecuri emoționale suferite de pictor  până la sinuciderea sa. Evenimentele din acea perioadă se dovedesc cruciale pentru schimbarea cursului vieții lui Vincent. El renunță la o carieră de vânzător de opere de artă la Goupil and Company, galerii deținute de rudele sale, și se avântă cu impulsivitate intr-o carieră preoțească de scurtă durată. În Borinage, sat mizer de mineri din Belgia, Vincent descoperă măsura sacrificiului de sine î încercarea de a le alina suferințele minerilor chinuiți și ale familiilor acestora. Epifania iminentă a lui Vincent apare, paradoxal, ca o desacralizare, iar realitatea dură  îi prezintă eforturile sale zadarnice, de care Dumnezeul surd al tatălui sau (Theodorus Van Gogh, preot de țară) se dezice. În aceeași măsură se va dezice și Vincent de acest Dumnezeu impasibil la suferință, dar își va descoperi, astfel, țelul vieții atunci când desenează pentru prima dată niște mineri plecând de la lucru.

                     Susținut necondiționat de fratele sau, Theo, și el vânzător de artă la Galeriile Goupil, Vincent începe drumul sinuos al perfecționării unui vis sensibil: acela de a picta și de a își pune sufletul pe pânzele sale. An după an, lipsurile materiale crunte, bolile și neglijența de sine crestează canale în echilibrul mental și sănătatea fizică a lui Vincent. Cu toate acestea, singurul său scop de a trăi este pictura. Nu dorește să trăiască decât pentru a picta operele esențiale pe care le vede cu ochii minții, și pe care mâna sa se  încăpățânează să le redea foarte târziu, abia spre finalul existenței sale curmate de un foc de armă.

               Călătorind de pe o pagină pe alta a romanului și pe harta Europei (în Anglia, Olanda, Belgia și Franța), îl urmărim pe Vincent asemenea admiratoarelor sale, Margot si Maya, și asistăm la conceperea unora dintre creațiile sale celebre. Declinul mental al sensibilului Vincent este invers proporțional cu dezvoltarea abilităților sale artistice. Pe măsură ce decade ca individ, opera sa se maturizează, și deși se vehiculeaza teorii conform cărora dezechilibrul său mental a fost factorul determinant în procesul creativ, nu putem afirma cu certitudine că Vincent  și-a găsit împlinirea artistică drept monedă de schimb pentru pierderea sănătății mentale. La Auvers, ultimul teritoriu francez în care Vincent locuiește, îl cunoaște pe bunul doctor Gachet, cel căruia îi pictează portretul în semn de recunoștință. În anul 2015, Portretul Doctorului Gachet este una dintre cele mai valoroase picturi din lume, cu o valoare estimată la 152 de milioane de dolari.

              Romanul lui Irving Stone a fost ecranizat cu succes în anul 1956, fiind premiat de nenumărate ori, iar Kirk Douglas și-a adjudecat Oscarul pentru intepretarea lui Van Gogh.
 

              Caravaggio. Chiaroscuro. Carte.
Urmează să vă prezint un festin literar dedicat pictorului care a pus barocul italian în lumina reflectoarelor prin stilul său caracterizat de contraste puternice. Este vorba de romanul Tabloul pierdut: În căutarea unei opere a lui Caravaggio', iar cele peste 200 de pagini de proză autentică tricotează povestea găsirii tabloului Prinderea lui Isus, pictat în 1602 la comanda unui nobil italian și rătăcit, ulterior, în Regatul Unit. Autorul, Jonathan Harr, reușește să aducă la viată acest eveniment palpitant pentru admiratorii de artă într-un text nonficțional omogen, presărat cu detalii despre viața și timpurile lui Caravaggio, astfel încât cititorul se simte angrenat, simultan, în planul căutării susținute, idilice pe alocuri, dar și al trecutului neprelucrat. 

             Conceput într-o manieră abordabilă și bogat în informații pe care un admirator al artei le va considera interesante (de exemplu, procesul de restaurare a unui tablou), romanul lui Jonathan Harr se remarcă în galeria de cărți   dedicate lui Caravaggio prin faptul că nu ne prezintă simple detalii seci, listate de-a lungul celor patru părți, ci  înglobează spiritul caravaggian în fiecare capitol, ca și când artistul ar fi parte din evenimente nu doar ca un simplu nume, ci  în calitate de condiment pentru lectură, liantul dintre cititor, pictură și scriere.  Aflăm detalii variate, de la  înfățișarea pictorului sau legăturile sale sociale și 
până   la arta sa, iar, în cele din urmă, moartea sa. Îl întâlnim pe Caravaggio cel tânăr și sărac, dar impulsiv, rebel și violent, pe adultul care pictează pe comisioane mai mari sau mai mici și pe Caravaggio cel hărțuit de mâna  legii, fugar  din calea condamnării la moarte.

        Subiectul din Tabloul pierdut a fost abordat, inițial, într-un articol pe care Jonathan Harr l-a scris pentru New York Times Magazine, în 1994, despre descoperirea tabloului Prinderea lui Isus, efectuată în anul 1990. Ulterior, autorul a decis să ambaleze informația într-un recipient mai amplu, drept proiect necesar ca urmare a unei invitații primite din partea Academiei Americane din Roma. Geneza romanului nu a reprezentat un lucru facil pentru autor, ci exact contrariul. Pentru a se asigura de acuratețea istorică și narativă, Jonathan Harr a luat lecții de limba italiană, astfel încât să poată  comunica eficient cu unele dintre persoanele implicate în evenimentele relatate. Cartea rezultată s-a bazat pe interviurile desfășurate în Anglia, Irlanda și Italia, iar americanul Harr a reușit să inducă narațiunii sale o alură romantică europeană, care emană parfum de nobilime străveche, clădiri încărcate de istorie și  pânze de tablou expresive și misterioase.

      Inițial, acțiunea romanului are în vedere investigațiile referitoare la un alt tablou de-al lui Caravaggio, și anume Sfantul Ioan. Versiunea considerată, în mod oficial, a fi autentică, îi suscită suspiciuni lui Sir Denis Mahon, istoric și colecționar de artă cu un ochi fin. Incercările sale de a localiza tabloul original par sa dea roade când, intr-o zi, i se prezintă o  pânză   incărcată de praf și funingine. Ulterior, specialistii în artă încep investigațiile despre cele două versiuni ale Sfantului Ion, cea oficială și aceea recent adusă în lumina reflectoarelor, iar persoanele desemnate să efectueze munca laborioasă de studiere a documentelor din arhive sunt Francesca Cappelletti și Laurei Testa, două licențiate în Artă. Acestea își încep demersul asiduu în bibliotecile italiene, examinând minuițos fiecare bucată de hartie care  îi menționează pe Caravaggio și  tabloul Sfantul Ioan începând cu 1597 și fiecare document ce relatează istoria operelor de artă de dupa 1600. Mai târziu, când demersul ajunge într-un punct mort din cauza insuficienței documentelor relevante, Francesca și Laura obțin aprobarea unei descendente a nobilului Ciriaco Mattei –primul proprietar al tabloului- de a consulta documentele din arhiva personală  a familiei. Consultând documentele vitale, Francesca descoperă  informații despre un alt tablou de-al lui Cravaggio, pierdut de două secole și deținut, inițial, de acelasi Ciriaco Mattei. Tabloul in cauză, intitulat Prinderea lui Isus, era un articol de artă  râvnit asiduu de Sir Denis Mahon și istoricii de artă preocupați de lucrările lui Caravaggio.

             Urmând firul indiciilor, Francesca parcurge itinerariul Prinderii lui Isus pe calea documentelor până dincolo de granițele Italiei, în Anglia, Irlanda și, ca punct  terminus, Galeria Națională   de Portrete din Scoția:

     'Francesca găsise urmele tabloului pe o perioadă de trei sute douăzeci de ani. În acest răstimp, se ridicaseră și se prăbușiseră imperii, se purtaseră războaie, se facuseră și se pierduseră averi, iar ciuma, foametea și inundațiile și secetele răvășiseră atâtea țari. Cu numai șaptezeci de ani în urmă, într-o dupa-amiază de sâmbătă din aprilie, tabloul fusese acolo, în acea cladire, și apoi disparuse pur și simplu. Era posibil să fi fost distrus. În fond, nu era decât o bucată de  pânză de 1,32 de metri pe 1,65 de metri.'

     În timp ce Francesca continuă, fără prea mari speranțe, căutările individuale. Galeria Națională a Irlandei primește, din partea iezuiților, un comision de restaurare a unui tablou. Aparent, pare să fie o copie a Prinderii lui Isus, dar unul dintre restauratori, Sergio Benedetti, suspectează că așa-numita copie este chiar originalul pierdut. Aceste suspiciuni sunt alimentate de articolele publicate despre Caravaggio, inclusiv cele aparținand Francescăi Cappelletti, și de anumite detalii tehnice. Din acest moment, procesul de stabilire a paternității și autenticității tabloului găsit în casa preoților iezuiți este demarat, iar deznodământul  poate fi dedus din însuși titlul romanului.

     Finalul este unul fericit, atât pentru cei care își dedicaseră cariera dezlegării misterelor operelor lui Caravaggio și nu numai, cât și pentru novici insistenți precum Francesca. Galeria de portrete autentice a fost, astfel, augmentată, iar eu m-am delectat cu procesul narat, așa cum sper că o vor face și alți cititoti. 

    Al doilea roman găzduit de rubrica noastră cu aromă de hârtie tipărită îi aparține scriitoarei americane Tracy Chevalier și a primit botezul tiparului în anul 1999. Romanțata poveste ce redă, în termeni care împletesc delicios ficțiunea narativă și realitatea istorică, evenimente petrecute între anii 1664-1666, cu un epilog plasat în anul 1976, are ca eveniment central conceperea celebrului tablou Fata cu turban sau Fata cu cercel de perlă, aparținând lui Johannes Vermeer. Din fericire pentru cititorii români, aceștia se pot delecta cu versiunea tradusă,  lansată pe piață de editura Polirom in anul 2003.

          Fotoliul naratorului este ocupat de tânăra Griet, în vârstă de șaisprezece ani în momentul declanșării evenimentelor narate, angajată pe post de servitoare în casa familiei pictorului Vermeer, devenind singura persoană admisă pentru a curăța studioul artistului. Forțată de împrejurări (tatăl său își pierduse vederea în urma unui accident, nemaifiind capabil să se ocupe de pictarea faianței), Griet trebuie să își susțină financiar familia, așa că efectuează tranziția către un statut deloc încântător pentru o tânără fată. Romanul debutează cu scena întâlnirii dintre Griet și Vermeer, iar cititorul are șansa să remarce afinitatea dintre cei doi, ghicită, de altfel, precum majoritatea sentimentelor sau senzațiilor din spatele fiecărei scene prezentate în carte. Metoda lui Griet de a grupa legumele în funcție de culoare instigă interesul lui Vermeer, iar cititorul are ocazia să remarce că Griet nu e o fată simplă, ci deține un oarecare simț estetic, moștenit, cel mai probabil, de la tatăl său.

     Eu si Dali: Poveste suprarealistă (2008), publicat de editura Polirom, reprezintă progenitura cu parfum de artă prin care jurnalistul si romancierul belgian Stan Lauryssens aduce în lumina reflectoarelor unele aspecte, in general ocultate, referitoare la arta lui Salvador Dali. Ne confruntăm cu un roman autobiografic, în care accentul este pus pe ocupația autorului, aceea de vânzător de falsuri Dali, într-o epocă în care pictorul catalan era un nume bine înrădăcinat în solul celebrității, dar în vârstă și secătuit de idei valoroase. Cariera lui Stan Lauryssens, marcată de publicarea de interviuri false și vânzarea de obiecte de artă la fel de false, a fost condimentată cu vizite la închisoare și publicarea unei serii de alte cărți, de la romane care abordează problema nazistă și până la romane polițiste.

          În cele 260 de pagini ale ediției în limba română a romanului care tratează experiențele autorului în arena artei suprarealiste, aflăm cum Stan, funcționar cu o slujbă lipsită de importanță într-o fabrică de brânzeturi, realizează tranziția de la rolul de mașinărie umană de găurit rolele de brânză, la cel de  corespondent al unei reviste care scria despre celebrități și, mai târziu, de falsificator și vânzător de opere de artă aparținând lui Salvador Dali. Lipsa de fonduri a revistei îl forțează pe Stan să elaboreze interviuri fictive cu staruri de la Hollywood. Invariabil, coperta dedicată lui Dali atinge vânzări record, iar Stan realizează valoarea de piață a pictorului catalan.

          Din momentul în care este contactat de C.I.I.- Clubul Internațional de Investiții, succesul lui Stan ca dealer de artă se datorează, în parte, impresiei eronate a investitorilor că dealerul lor l-ar cunoaște personal pe Dali, o dovadă pentru autenticitatatea operelor. Romanul este impregnat de prezența lui Dali precum o casă bântuită de fantome, prin aparițiile televizate descrise, prin informațiile publice ori mărturisirile făcute de numeroase persoane din anturajul pictorului, de la Andy Warhol și Amanda Lear până la pictorii din spatele francizei Salvador Dali, Francesc, pretinsa jucarie sexuală pedofilă a lui Dali sau frizerul pictorului - pe scurt, Stan Lauryssens creionează un bogat portret social și moral pentru Dali fără să fi intrat în contact cu el în niciuna din instanțele importante ale vieții personale a pictorului. Aflăm, astfel, detalii picante despre obiceiurile artistice și sexuale sau chiar celebra mustață daliniană. Obsesia pentru bani îl determină pe Dali să participe în mod activ la fabricarea de tablouri lipsite de autenticitate, semnând panze albe sau coli pe care urmau să fie imprimate reproduceri ale operelor. Bătrân fiind, Dali ajunge să fie exploatat pentru prețioasele sale semnături, pe care le aplică pe sute de suporturi: 'Fiecare gravură Dali are Certificatul ei de Autenticitate semnat […] de către managerul lui Dali. Sau de către Dali insuși. Cu asemenea certificate, chiar și cele mai false Dali-uri devin originale'. Într-una din scenele prezentate în roman, Stan ajunge în prezența unui Dali bolnav și suferind, aflat către sfârșitul vieții și detașat de realitate, fiind marcat de această întâlnire. Frauda cu obiecte de artă semnate Salvador Dali este demascată în cele din urmă, iar Stan este încarcerat în închisoarea de înaltă securitate din Madrid, dar eliberat dupa trei luni și jumătate. Dali se stinge din viață la scurt timp, iar Stan ajunge să viziteze casa și atelierul de lucru al acestuia.

           Autobiografia lui Stan Lauryssens evidențiază superficialitatea care poate apărea adesea cu privire la operele de artă cu autori celebri - semnătura de pe lucrare este mai valoroasă decât lucrarea în sine, fie originalul, fie o reproducere oficială în serie. Au fost consemnate peste 650 de semnături ale lui Dali, iar în privința unor lucrări planează suspiciunea că ar fi fost realizate de pictori bine instruiți în privința stilului dalinian cu acordul artistului catalan. Persoana Dali, deși aproape absentă din roman (cu excepția întâlnirii dramatice dintre el și Stan) în comparație cu mitul și conceptul Dali, reușește să captureze mare parte din acțiunea poveștii. Aparițiile sale sunt spontane, dar fuzionează cu detaliile tehnice și conferă un ton de familiaritate narațiunii. Accentul este pus pe excentricitatea artistului, alimentând imaginea stereotipică formată în prealabil. Admiratorii lui Dali, în special, se vor delecta cu această poveste care le oferă ocazia să arunce o privire în universul intim al artistului, așa cum este văzut de cunoscuți. Firul narativ este simplu de urmărit și conține fragmente din interviurile lui Dali ce reușesc să creeze imagini vivide în mintea cititorului, fiind menținută inclusiv graseierea exagerată: 'Niciun ecRRRan din lumea asta nu e destul de maRRRe pentru geniulll lui Dali. Ar trebui să-l pRRRoiecteze pe Lună și să descRRRie fi-e-ca-RRRe clipă din viața lui Dali, filmul ar trebui să dureze șaptezeci de aniii.'

          Ecranizarea romanului, începută în 2009, cu Al Pacino în rolul lui Salvador Dali, a fost suspendată din cauza neînțelegerilor dintre regizorul Andrew Niccol si Fundația Gala-Salvador Dali, provocate de inadvertențele scenaristice care contraveneau cu realitatea istorică.